Dragul meu, cum ți-e primăvara eternă? Aici suntem deja în aprilie. Spun deja de parcă timpul s-ar fi scurs repede de când ai plecat, însă doar eu știu cum trece secunda interminabilă a dorului. Acum, când îți scriu, vremea e ușor stranie. Poate așa o simt eu. Mi se pare a fi un amestec între două anotimpuri, între bine și rău, între frumos și urât, între iubire și indiferență.

Am însă vești bune pentru tine! E ceea ce m-a îndemnat să-ți scriu astăzi. Au fost montate, în sfârșit, cele opt vitralii în turla principală a Bisericii din Livadă. N-ai apucat să le vezi înainte, le vezi tu cumva de acolo, și sunt convinsă că nu-ți displace alegerea mea. A durat mai mult lucrul la ele. Etapele până la finalizare sunt multe. Mi le-a explicat artistul Răzvan Costea în amănunt. Ajuns la prima oră a dimineții, după ce a plecat la ora unu azi-noapte din Cluj, s-a chinuit să le monteze. Eu l-am întrebat zilele trecute dacă are nevoie de ajutor, de schelă poate. Mi-a spus că nu, că se descurcă cu fiul lui Darius, licean în clasa a XI-a. După vreo două ore în care s-a străduit singur să monteze primul vitraliu, și-a dat seama că are nevoie de sprijin. L-am căutat pe Vasile care nu avea telefonul la îndemână, apoi l-am sunat pe Adi, care a venit, dar urcându-se pe scară a constatat că nu-i e bine deloc la acea înălțime. Norocul a fost că Dragoș, fratele meu, nu se afla plecat în cursă, cu TIR-ul, cu care transportă marfă în Italia. Așa încât amândoi, el și Răzvan, au purces la ridicarea vitraliilor pe două scări care mie mi se par firave pentru greutatea lor, plus a operelor de artă, și ținând cont de faptul că un vitraliu cântărește peste 30 de kilograme. Darius le dădea de jos silicon, pene și alte lucruri de trebuință, tata și mama le-au ținut scările. Au făcut echipă bună, și totul a decurs fără incidente. Greul l-a dus Răzvan care are un calm în situații critice, pe care nu l-am prea întâlnit. A recunoscut că la înălțimea asta fără schelă n-a prea lucrat, dar nu deznădăjduia. Nu știu cum a reușit să monteze singur primul vitraliu. Nici lui nu-i prea venea să creadă, mai ales că a fost cât pe ce să-l scape.

Dragul meu, mă bucur tare mult pentru această izbândă. Știu cât îți doreai să le vezi acolo. Ți-am promis că voi continua ce ai început tu, și așa voi face. Sigur, dinamica desfășurării lucrărilor va fi alta decât cea dirijată de tine. Acum, banii vin dintr-o singură direcție, și pleacă în multe. Dar, o biserică se clădește în timp, așa încât nu-mi pierd speranța că nu se va finaliza la un moment dat. Aceste vitralii au costat 13.000 de lei, ceva mai puțin decât prețul inițal pe care-l știi. Răzvan mi-a făcut o reducere, dată fiind situația acum. Apoi, prietenele Elena Stoica și Geta Sandu au contribuit și ele din puținul lor. De mare folos a fost și sprijinul financiar al unei doamne care a dorit să-și păstreze anonimatul. Când am întrebat-o dacă o pot evoca mi-a spus așa: „Fără nume. O doamnă ce crede în iubire: de oameni, de frumos”.

Da, dragul meu, așa cum și tu ai clădit tot ce-i aici. Din iubire de oameni, de artă, de frumos, de trecut și prezent care să râmână vii peste timp. Am dat zilele acestea peste un text scris de mine anul trecut, un fel de reportaj despre Biserica din Livadă, în care mă întrebam așa: „La ce folos atâta muncă, pentru ce atâta zbatere, dacă nu se poate bucura pe deplin?”.

Spre deosebire de toate cele câte ai făcut la Muzeul Pietrei în toți anii în care am fost împreună, și la care am și participat nu doar ca spectator, cu bucurie și dăruire, la înfăptuirea Bisericii din Livadă mi-a fost foarte greu. Mi-am pus multe întrebări și mă durea lipsa ta fizică din mijlocul lucrurilor. Chiar dacă tu ai fost creierul, sufletul acestui proiect, faptul că te știam în casă, și nu acolo pe șantier, să simți și să vezi cum se naște visul tău înălțător, mă dobora de multe ori. Mi se părea nedrept. Mi se părea fără folos. Tot. Absolut tot! De ce era nevoie de atâta jertfă? De ce sfinții mor în chinuri? De ce oamenilor care lasă urme frumoase peste timp, li se retează pasul fără milă? De ce iarba se usucă? De ce, dragul meu, de ce?

Întrebările nu-și mai au rostul, știu, iar locul acesta, plin de tine, trebuie să-și continue existența. Așa îți doreai, așa simt, așa este firesc. Multe persoane mă întreabă cum voi întreține muzeul, cum voi continua biserica, dacă nici măcar taxă de intrare nu percepem? Trebuie să existe o soluție. Timpul mi-o va arăta. Cineva mă trimitea pe la marile companii să cer finanțare pentru finalizarea bisericii. Nu voi face asta. Nu știu, și nu pot. Deocamdată s-a încheiat încă o etapă. Vitraliile înnobilează lăcașul din piatră închinat Maicii Domnului. Urmează acoperișul naosului cu meri, apoi alte câteva lucrări ce țin de finalizare.

Timpul, dragul meu, doar el e cel care desenează traseele de urmat. Sănătate să fie din belșug, iar pe celelalte le vom desluși, așa-i?

Pe curând, dragul meu!

Cu nesfârșită iubire, eu