Dragul meu, bună seara! Nu știu cum e la tine. Poate că acolo sunt doar zori. Zorii pe care atât de mult i-ai iubit, transferând dragostea aceasta într-un salut pe care cititorii tăi l-au preluat și îl duc mai departe, cu gândul la tine. Ar trebui să dorm, dar mi-e imposibil după ce noaptea trecută am dormit 10 ore, fără să mă trezesc o secundă. Am dormit ca în vremurile bune, când tu îmi vegheai somnul. Nu știu cum de s-a întâmplat! Deși, dacă mă gândesc la ce mi-a spus mamaie Dorina, am găsit răspunsul. Mi-a zis că în aceste zile, voi, cei plecați în lumea celor drepți, sunteți aici. Înseamnă că tu te faci „vinovat” pentru somnul meu adânc. Mi-ai transmis liniște, siguranță, cu iubirea ta m-ai învelit.
Dragul meu, nu-ți scriu o scrisoare de dragoste. De altfel cred că scrierile mele de până acum, nu se încadrează la această categorie. Nici nu prea știu cum le-aș putea numi. Poate „glasul unor lacrimi tăcute”? Nu știu. Spune tu, care le știi pe toate!
Aș vrea acum să-ți vorbesc despre oameni. Îmi place să privesc oamenii, să-i ascult, să învăț de la ei. Îți voi da în această epistolă un raport de pe frontul planetei Sângeru, mai exact – Muzeul Pietrei. N-am stat degeaba în a doua și a treia zi de Paști. Am avut vizitatori. Oameni frumoși. Toți. Însă cel mai mult m-a impresionat o doamnă care a venit azi. Era de la Cernavodă. Și-a dorit mult să vină să vadă muzeul și să mă cunoască. Avea cărțile noastre. Te admira nespus. Ar fi vrut să vină înainte să pleci, dar distanța mare a împiedicat-o. Acum, fiica ei, profesor universitar în Anglia, venită în vacanță, i-a îndeplinit această dorință.
Nu pot să-ți redau în cuvinte lumina cu care mă privea. De cum m-a văzut, era toată un zâmbet și îi spunea fiicei „uite, e doamna Giorgiana!”. M-a îmbrățișat de multe ori în timp ce ne-am plimbat prin curțile muzeului. M-a ținut de mână. „Sunt mulți oameni care vă iubesc. Scrisul dumneavoastră este un balsam pentru noi. Sunteți o femeie puternică”, mi-a zis. Poate că iubire e mult spus, dar i-am răspuns că simt frumusețea și noblețea sentimentelor lor, și m-am hrănit și mă hrănesc cu ele. Îmi fac atât de bine! Și m-am simțit stânjenită. Nu știam cum să răspund pe măsura candorii ei.
Dragul meu, nu știu ce balsam poate fi scrisul meu, căruia zâmbetul îi este străin, dar ceea ce primesc din partea cititorilor ca doamna de la Cernavodă, mă copleșește. Și de aceea, în fiecare zi, practic recunoștința. Sunt recunoscătoare pentru tot ce primesc din partea lor. Pentru cuvinte. Pentru gânduri. Pentru căldura cu care m-au învelit când frigul de tine m-a cuprins. Pentru îmbrățișările pe care le simt, chiar de-mi sunt trimise de la sute și chiar mii de kilometri distanță.
În interviul despre care ți-am vorbit, domnul Gelu Ionescu mă întreba care sunt marile mele bucurii. Acestea sunt bucuriile supreme. Oamenii, prin ceea ce-mi transmit. Oamenii ca doamna Verona, care n-a îndrăznit să mă sune, pentru a nu mă deranja, așa mi-a spus, să mă întrebe unde ar putea înnopta în zonă, ori dacă sunt aici. Abia ajunsă la poartă s-a întristat la gândul că n-aș putea fi. Dar am fost. Și nu știu care s-a bucurat mai tare de această întâlnire, eu sau ea? Amândouă! Ceea ce nu știe ea e faptul că bucuria mea a fost atât de mare, că abia după ce a plecat, ochii mei și-au permis fericirea deplină. Mai rar li s-a întâmplat în ultima vreme să plângă de bine.
Dragul meu, n-am reușit să-ți redau întru totul frumosul acestei vizite, dar m-a înduioșat. Efortul și dorința ei mare de a ajunge aici, m-au impresionat. Și apoi, căldura cu care îmi vorbea. Mi-a mai spus că în drum spre noi, se întreba oare unde e locul în care am avut incidentul cu mașina? Știa aproape tot despre muzeu. Îi era ghid fiicei, iar eu doar veneam cu mici completări. Despre ceilalți vizitatori îți povestesc altădată. În a doua zi de Paști, de asemenea a venit în vizită un cuplu de români, și ei ca fiica doamnei de la Cernavodă, trăitori în Anglia. În ultima vreme mă „izbesc” de români care trăiesc în Anglia. În urmă cu o săptămână am mai întâlnit într-o împrejurare o astfel de familie. Îți povestesc altă dată. Rămân cu bucuria pricinuită de doamna dobrogeancă, bucurie pe care am simțit să ți-o împărtășesc. Așa se consumă zilele mele. Așa îmi pansez dorul de tine. Cu seninul unor suflete care-mi dăruiesc din preaplinul frumuseții lor.
Pe curând, dragul meu
Cu nesfârșită iubire, eu
