Dragul meu! Nu ne-am scris niciodată, dar iată nu e prea târziu, și etape sărite odată pot fi parcurse oricând. Nu mă pricep la epistole, cred că am scris câteva scrisori în adolescență, când iubirea ca și suferința sunt închipuiri ale nevoii de dragoste.

De altfel, scrisorile am impresia că se scriu doar din durere, din nevoia de a elibera puțin din freamătul interior. Fericirea nu-și prea găsește locul în cuvinte. Ea se trăiește și atât. În nepăsare parcă. Pe când dramele, despărțirile, iubirile neîmplinite, se aștern în nesfârșite rânduri de lacrimi povestite.

De ce îți scriu astăzi? De ce am ales să scriu, deși ți-aș putea vorbi? Pentru a utiliza același limbaj, acela al cuvintelor tăcute.

Știi, ieri când m-am întors de la Mizil, drum pe care îl parcurgem din când în când, pe scurtătura ce pleacă de la Sângeru, Valea Unghiului, Vadu Săpat, de când sediul BCR din Urlați s-a mutat acolo -, nu ți-am mărturisit tot. Ți-am spus doar cât de furioasă sunt că am murdărit mașina de noroi, pe cele câteva porțiuni de drum forestier, apoi ți-am spus ca o promisiune pe care mi-o făceam mie, că nu voi mai parcurge niciodată acest traseu, pentru că voi avaria grav mașina, întrucât pe acolo e bine de mers cu tractorul, nu cu un automobil construit să ruleze pe șosele asfaltate.

Supărarea mea era reală. Numai că drumul acesta, dincolo de inconvenientul cu pricina, e flancat de peisaje superbe, pe care le cunoști, și pe care le admiram și le povesteam împreună. Pădurea de la Glod, unde cândva mi-ai spus că ai văzut o splendidă pisică sălbatică, iar într-o noapte când încă nu se născuse Luciana, și somnul nu ne era prieten, m-ai dus acolo, în speranța că vom avea norocul să se mai arate. Apoi dealurile de la Tohani cu viile îngrijite, ce de la distanță par niște cărări perfecte, niște împletituri ale unei iscusite coafeze în bogăția de frunze și struguri ale viței de vie. Câmpul Mizilului, pe care altădată vedeai fazani și iepuri, acum era pustiu. Și alte locuri frumoase, care nu știu cărei regiuni sau comune aparțin, chiar dacă mi le-ai desenat geografic de multe ori, iar eu tot de atâtea ori le-am uitat, spre nemulțumirea ta, dar n-am să mă vindec niciodată cred. Orientarea în spațiu nu mi-a fost niciodată la îndemână. Oricum, important e tabloul ce se-arată în fața ochilor.

Toate acestea le-am privit singură, ieri. Și toamna se arăta așa minunată. Ea, care de fel e îmbufnată, râdea printre frunzele ruginii. Îmbia la viață, iar eu mă agățam cu privirea de fiecare surâs al ei. Copacii pădurii Glod, în măreția lor, făceau plecăciuni, de o parte și de alta a drumului, în semn de salut.

Povesteam fiecare peisaj, mereu altul la fiecare sută de metri. Am vorbit un timp, până când tăcerea m-a asurzit. Mi-a strigat să tac, că sunt singură, că nu mă auzi, iar drumurile nu mai sunt ce-au fost. Drumurile în doi …
Noi, care mergeam împreună oriunde, chiar și când nu era cazul. Cum să mă obișnuiesc cu faptul că nu mai sunt, că se vor rări?, i-am strigat tăcerii care-mi ținea companie. Dar s-a afundat în necuvintele ei. S-a speriat de tonul meu sau poate au înduioșat-o lacrimile care au însoțit-o până la destinație și înapoi.

Iartă-mă, dragul meu, dacă te-am întristat. Nu știu să scriu scrisori, cel puțin nu din cele vesele. Am vrut doar să-ți spun că peisajele splendide pe care le știi, nu mai au farmecul de altă dată. Frumusețea lor nu mai aduce zâmbet, ci doar nostalgie. Așa încât le voi păstra în amintire pe cele însoțite de glasul tău.

Te îmbrățișez, și de nu vei vrea, am să-ți mai scriu din când în când, chiar dacă ochii noștri vorbesc zilnic.

Cu drag, eu!