ascultă,
ascultă cum tace,
ea, mereu fremătând, mereu neliniștită
azi, tăcută e
nefiresc de melodioasă-n privire
trăiește-n trecut
altfel, lumina asta neagră ar fi
altfel, norii, lacrima ploii
locul soarelui l-ar lua

se minte singură,
spun vocile multe
se preface blândă,
strigă copacii, frunzele și iarba nenăscută încă
e ea, autentică, spune un glas rătăcit,
abia auzit

așa e,
minte, se preface, e reală
fiecare are dreptate
doar ea nu știe adevărul
când minte, când e sinceră?
atunci când zâmbește,
ori atunci când tace?
când furtuna se dezlănțuie,
sau când soarele din eclipsă se sustrage?

spune tu, care le știi pe toate
care-ai sădit lumina
în umbra veșniciei
adevărul, unde-i?
în plâns, în râs,
ori toate sunt de-a valma
adevăruri, închipuiri, răstigniri
pe-același chip
desenat de timp,
înfășat în ăst anotimp?