Giorgiana Radu-Avramescu: Spune-mi, frunză, te doare căderea?

 

Spune-mi, frunză, te doare căderea
Ce simți când te desprinzi de trupul copacului, de trupul viței de vie
Cum pleci din viața ta de frunză?
Povestește-mi suferința ta
Seamănă un pic cu a noastră?
Secundele acelea până la sol, care pentru noi par puține
Dar pentru tine poate sunt o veșnicie
Secundele acelea, dor?
Foșnetul este cumva plânsul tău,
Este modul de a-ți lua rămas bun
Este vocea ta care strigă c-ar vrea să mai stea?
Un preot mi-a spus astăzi că suferința este purificatoare
Că da, e firesc să doară, dar prin ea ni se deschide Raiul
Că toate lucrurile frumoase, durabile, necesită sacrificiu
Și îl dădea exemplu pe Iisus care a îndurat atâtea pentru mântuirea noastră
Am vrut să-i spun că Hristos a fost răstignit degeaba
Că nu meritam, și n-am devenit mai buni
N-am învățat nimic din sacrificiul Lui
Dar nu i-am zis, mi-am înghițit cuvintele
Căci vorbea cu atâta blândețe, iar ochii lui albaștri dădeau dreptate cuvintelor
Apoi doamna lui, cu ochi la fel de senini, întregea spusele părintelui
Cum să-i contrazic când nu doar vorbele lor, ci însăși prezența au fost un minunat balsam într-o zi grea
Dar, vezi, tu, frunză
În noi, oamenii, stau două ființe
Înger și demon
Și când întunecatul simte dulceața spiritului
Își face loc spre suprafață cu smolitele-i gânduri
Doar că le sugrumăm la timp, și nu mai fac rău nimănui
Divaghez, frunză
Vorbeam despre durerea ta
Despre sfârșitul tău care vine prea repede
Aproape la fel de repede ca și al omului
Te-ai născut, ai crescut, și când ai devenit atât de frumoasă
Când culorile te-arată ca nicicând
Te izbești de pământ
Te-ngheață iarna, fără milă
Frunză