o inimă
în fiecare zi,
în cafea,
mi se arată
a cui să fie, oare,
această arătare?
să fie umbra celei care a fost cândva
inima mea,
în vers îmbrăcată,
în cuvinte de dragoste dezmierdată
sau e inima ta,
inimă de altădată,
ori inimă străină
se vrea?
inima aceasta
ce zilnic,
cu obrăznicie,
în cafea îmi stă desenată
s-o recunosc ar vrea
de-o veți vedea
frunză bătută de vânt,
nu în culorile toamnei,
ci în alb și negru arătând,
rogu-vă n-o călcați,
e chiar ea,
inima mea,
umbra celei ce a fost cândva,
ori poate oglinda
celei de mâine
care din nou va ști să bată,
fără sincope, fără aritmii,
fără aspirin cardio sau întregi farmacii,
doar dinții bucuriei la vedere lăsându-i
cu smalțul perfect,
după îndelungi și nemiloase
războaie ale nefericirii
