Giorgiana Radu: Cartea scriitoarei Michelle Mazel și solidaritatea în suferință

Coincidențele nu sunt întâmplătoare. Duminică, 23 august, Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului, isprăveam de citit volumul „Un pact cu diavolul”, în care autoarea, Michelle Mazel, aduce în prim-plan dramele trăite de evrei, în România și nu doar. Scriitoarea, născută în Franța, căsătorită cu un diplomat israelian – Revoluția din 1989 găsindu-i în România -, ține încă de la începutul cărții să sublinieze că ceea ce ne oferă este pură ficțiune, în fapt, pretextul pentru a da consistență realului tragediei.

carte michelle mazelDisecând romanul și lăsând deoparte dorința arzătoare a personajului central, Julius Matthias, de a deveni doctor, făcând compromisul unei căsătorii din interes, lipsită de iubire, din ambele părți, cursul epic reflectă însă adevărul dureros al unei etape întunecate din perioade nu foarte îndepărtate.

Istoria ne arată cruzimea omului față de semenul său, evreu, tătar, armean, ungur, român sau orice altă naționalitate, care e greu de îndurat fie și numai lecturând. Cuprinde pagini întregi de suferință, orori suportate de oameni nevinovați, în numele unor diavoli care și-au hrănit supremația cu vieți curmate nedrept, cu sânge care trebuia să mai rodească.

Distribuie prietenilor

Îmi amintesc ochii înlăcrimați ai jurnalistului Avi (Avinoam Bar Yosef), prieten vechi al familiei noastre, evreu născut în România, unde a locuit până la vârsta de nouă ani, când am vizitat, în urmă cu câțiva ani, Yad Vashem – Muzeul Victimelor Holocaustului de la Ierusalim. Sigur că Avi nu se afla acolo pentru prima dată, dar asta nu-l făcea mai puțin suferind la atrocitățile pe care le-a îndurat bună parte din poporul său. Privind fotografiile ce arătau chipurile multora dintre victimele lagărelor de concentrare, mulți copii, fetițe blonde cu chip de înger și codițe, am plâns și noi.

Solidaritatea în suferință nu are, nu trebuie să aibă granițe. Trecutul istoric este o lecție dureroasă din care mai avem încă de învățat. Ororile se mai petrec și astăzi, dar la un alt nivel. Poate ne mai îmblânzim și reușim să vedem omul, dincolo de neam și religie, dincolo de ceea ce aparent îl deosebește, el fiind și rămânând ceea ce este, parte din Dumnezeu.