Giorgiana Radu: Condamnarea copiilor la solitudine nu e soluția

„Faceți ce vă place. Creierul are nevoie de bucurie, de relaxare”, spunea renumitul profesor neurochirurg Vlad Ciurea, sâmbătă seară, la un post de televiziune. Discuția desigur se purta în contextul pandemic pe care-l traversăm. Profesorul, în vârstă de 80 de ani, încadrat de statistici la categoria celor pe care virusul îi trece mai repede dincolo, tocmai se întorsese dintr-o vacanță în Corfu, și aștepta cu nerăbdare să ajungă în Deltă. Înțelegem, deci, că virusul acesta perfid, nu l-a determinat să se ferece în casă. Dimpotrivă.

Fără să minimalizeze impactul devastator al coronavirusului asupra organismului uman, doctorul Ciurea ne îndeamnă să nu reprimăm nimic din ceea ce ne face bine, aplicând firește cele câteva reguli care alcătuiesc scutul împotriva molimei ce marchează sumbru anul 2020.

După bilanțuri copleșitoare venite zilnic, după atâtea știri sumbre și dezbateri generatoare de pesimism, interviul cu profesorul Vlad Ciurea a venit ca o inspirație adâncă de optimism, într-o oază neatinsă de poluare. Doar că această gură de oxigen nu a durat mult. Punând în balanță spusele profesorului și realitatea, pesimismul a învins, din nou.

Distribuie prietenilor

După câteva luni în care Luciana, copil de 12 ani, singur la părinți, a stat acasă, în curte, în timp ce prietenii ei se zbenguiau pe șosea și ulițe, am convenit să iasă din când în când, să-și consume copilăria și astfel, redându-i partea absentă. Zilele trecute a avut un acces de stare de rău, probleme digestive. O zi și o noapte am stat cu sufletul la gură. Simptomele puteau fi atribuite oricărei probleme a copilăriei, dar, firește, gândul tindea și spre ce-i mai rău.

– Mami, dormi, în seara asta cu mine?, mă întreabă Luciana, lucru care se întâmplă foarte rar, aproape niciodată, de când preadolescența a început să alunge copilul dependent de mamă.

– Luciana, știi, eu scriu, citesc, până după miezul nopții. Am să vin din oră în oră la tine.

– Da, mami, crezi că am Corona…Ți-e teamă să nu-i transmit și lui tati. Ai dreptate.

Da, teama de acest perfid virus ne pune în cele mai dureroase situații. Să alegem între o suferință și alta. Ale propriei familii. Să te împarți astfel încât să fie bine, mai ales pe termen lung.
Din fericire, starea rea a Lucianei a fost de scurtă durată, iscată din cauza unui aliment din comerț, față de care copiii nu știu să se țină departe.

Distanța dintre noi însă se întâmplă de când ea a început să iasă. Îmbrățișările le evităm, sărutul de noapte bună se mimează din ușă. Probabil, începutul școlii va accentua și mai tare acest lucru. Dar toate aceste sacrificii au un singur țel. Să fie bine. Să fim sănătoși. Toți trei.

Nu știu cum se vor reflecta aceste trăiri, mai târziu, în sufletul copilului nostru. E o vârstă dificilă. Un climat social complicat. Mă bazez pe forța ei interioară, pe maturitatea de care dă dovadă uneori. Copiii au nevoie de libertate, așa cum accentuează și profesorul Ciurea. Au nevoie să-și respire prin toți porii anii aceștia care se isprăvesc repede. Cu toate riscurile, nu-i putem ține pe termen foarte lung întemnițați într-o viață pe care n-o înțeleg.

Cu puțină grijă din partea lor, și mai multă din partea noastră, a părinților și chiar a dascălilor, copiii trebuie să-și trăiască această vârstă a copilăriei. Nu-i putem condamna la solitudine. Copiii au nevoie de copii, iar copilăria are trebuință de copilărie.

Sigur că rămân fricile noastre, pe care ei nu trebuie să le simtă.

Dar, cu speranță și nădejde în Dumnezeu, vom trece și peste aceste încercări. Doamne ajută!