Ultimate magazine theme for WordPress.

Giorgiana Radu: “Dumnezeu să-i ierte!”

0 390

 

Primăvara s-a înfiinţat calendaristic, îmbrâncind iarna căreia încearcă să-i ia locul de ceva vreme.
Deodată cu Mărţişorul, creştinii ortodocşi au prăznuit “Moşii de iarnă”, zi dedicată neuitării celor ce nu mai sunt. Coliva, vinul şi alte ofrande duse la biserică spre pomenirea morţilor, reînvie amintirea lor, aşa cum firul ierbii îşi creşte trupul în fiecare primăvară, din ţărâna în care se regăsesc frânturi ale omului ce-a fost. Nu ştiu cum este percepută toată această rânduială în lumea de dincolo, dacă sufletele lor capătă vreo alinare în urma desfăşurării ritualului bisericesc, dar ştiu că mulţumirea celor implicaţi este cel mai adesea reală. Simplul fapt că ţi-ai făcut datoria sufletească faţă de amintirea oamenilor care te-au înconjurat cândva şi speranţa că ei primesc semnul tău de preţuire şi neuitare devin pansamentul care bandajează rănile pierderii.

“Le respectăm amintirea. Asta mai putem face. Trebuie să-i respectăm. Au fost oameni!”, rosteşte către vecina de umăr, în biserică, o femeie. Păcat că a spus în şoaptă şi nu au auzit cuvântul respect şi cei care au uitat că se află în biserică şi că mai sunt şi alţii care trebuie să-şi audă morţii pomeniţi, iar vocile lor le domină pe cele ale preoţilor care mai bine de o oră rostesc numele, pentru că doar ele mai rămân pe pământ. Trecând peste neglijenţa multora de a-şi lăsa telefonul să sune în timpul slujbei -unii chiar şi-au permis să şi răspundă, am avut bucuria de a constata că biserica, într-o zi de pomenire a morţilor, este şi lăcaşul tinerilor, nu doar al oamenilor în vârstă.

În general, atribuim bunicelor sarcina ritualică, fiindcă nu este o simplă muncă de bucătărie, a preparării colivei. Ei bine, nu-i chiar aşa! La biserica din Sângeru, nepoate, fiice şi alte rubedenii aparţinătoare genului feminin, şi-au “sacrificat” dimineaţa de sâmbătă, pentru a aduce un mărţişor pios celor ce nu mai sunt. Veşnica pomenire a suit la Ceruri, vinul a udat mormintele, repere ale vieţii veşnice, iar lumânările au ars, înseninând primăvara eternă a morţilor pomeniţi şi sper şi a acelora pentru care nu s-a găsit nimeni să-i caute, măcar în gând.
Moşii de iarnă, întârziaţi în luna Mărţişorului, sunt, iată, semn al renaşterii. O lacrimă, pitită în prea lungi uitări, dă semn că ne aducem aminte. “Dumnezeu să-i ierte!”, spune vecina mea din biserica sângereană, plină ochi în zorii zilei de sâmbătă, unde mă găsesc şi eu. Răspund la fel, cu aceleaşi cuvinte, cu toate că nu-s convinsă că oamenii care nu mai sunt aici, printre noi, sunt vinovaţi de ceva.

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata