Giorgiana Radu: Impardonabila îndrăzneală!

 

De cât timp nu m-am uitat la mine? De câte vieți, ce faci?, nu m-am întrebat. Sau poate că da, m-am strigat pe nume, dar speriată am alergat, de urletul ecoului asurzitor să mă ascund.

Ți se face dor de tine, uneori? Cum îți stâmperi foamea de cerul senin de ieri, cum îți domolești setea de tihnă, din ce cupe te ospătezi, uitatule de sine?

Știu, vei spune că de-asta-mi arde mie, când planeta-ntreagă se afundă. Când imprevizibilul a pus stăpânire pe noi.
Oamenii își construiesc case pe Marte, iar ție ți-e dor de tine! Ce nerozie! Impardonabilă îndrăzneală!

Uită-te cum își arată mușchii incompetenței politrucii, cum schiază pe mormintele speranței, prefăcuții. Plângi pentru morții cei muriți cu zile, nevinovați, prin spitalele uitate în paragină de farsori, de Mengelii care s-au perindat prin ministere.

Nimic din ce a fost nu va mai fi. Lumea toată-i întoarsă pe dos, așa cum de atâta greață privind dezmățul demagogic, stomacul ți se-ntoarce. Omul, demult nu mai e omnivor. Canibalismului i s-a extins, orbit de dorința de a avea mai mult, și mai mult.

Săracul doar a rămas același. Nimicul lui e la fel de nimic, de puțin. Burta lui s-a obișnuit să fie goală, și doar accidental sătulă cu firimituri, de pe la mese întâmplătoare.

Văd, aud și mă doare durerea lumii. Plâng și deplâng suferința. Mă chinuie neputința. Mă rog pentru mai binele poporului acesta. Mi-e milă de noi și silă mi-e de ei. De hienele prădătoare ale proprie-i țări.

Toate mă dor. Țara mă doare. Și dorul de mine mă doare, iertați-mi egoismul. Mi-e dor de verdele crud al primăverii în care m-am născut, de crizantemele neînflorite ale toamnei. De iezii abia fătați ai vremurilor bune. De cântecul neîntrerupt al mării. De binele universal. De toate, și de mine mi-e dor!