Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Accidentul

Noaptea se apropia de sfârşit, făcând loc zorilor să renască. Somnul adânc îl cuprinsese, în timp ce genele ei nu voiau să se culce. Norii pleoapelor se scuturau de lacrimi, semn că fericirea acelor zile se încheia odată cu crăpatul de ziuă. Fiecare va înainta pe drumul său, ferecând cu lacătul tăcerii ceea ce trăise. Iubirea nu poartă întotdeauna aripile libertății de a fi. Se închide adesea în cufărul tainei, egalând oarecum mărturisirea unei crime, pe care duhovnicul nu are dezlegare cerească s-o aducă în fața legii.

Plânsul venea liniștit. Abia dacă îl percepea. Nu era o răbufnire, o revoltă împotriva vreunei nedreptăți, dimpotrivă. Era acceptare și recunoștință. Obrajii se lăsau mângâiați de lacrimile sărate, așa cum pământul se lasă traversat de apele liniștite ale izvoarelor. Trăirile au, de sunt bune sau rele, impact covârșitor uneori asupra oamenilor. Reacție exprimată prin zâmbet, încruntare, plânset, strigăt, oftat…
Încercând desprinderea din somn și îmbrățișarea, palmele lui șterg chipul luat în stăpânire de ploaia inopinată a ochilor.

– De ce plângi, ce s-a întâmplat? se arătă el îngrijorat. Ce-i cu tine?

Distribuie prietenilor

– Nimic! Plâng de fericire, dacă tu spui că plâng. Eu nu mi-am dat seama. Și spunea adevărul! Acel plâns era încununarea unor clipe splendide, unor momente de profundă însemnătate.

– Fericirea nu se plânge, Guguștiuc! Se râde și se trăiește prin toți porii și claviculele sufletului. Uite așa, și o sărută până când li se taie respirația.

Așa, printre lacrimi, săruturi, îmbrățișări își luau rămas bun, cu gândul și deja dorul pentru un cât mai curând regăsit. Trăiau cu intensitate prezentul, neprogramând viitorul. Niciodată! Viitorul a fost întotdeauna ceva dictat de la sine. Li se desfășura înaintea pașilor, înaintea inimilor așa cum zilele săptămânii vin în ordine, una după cealaltă. Nu au confecționat scenarii, nu și-au propus nimic din ce aveau să trăiască. S-au lăsat surprinși și cuprinși de tot ce le fusese dat. Și nu întotdeauna soarta a fost de partea lor.

El începuse să vină aproape la fiecare sfârșit de săptămână, pe care-l petreceau împreună, cu excepția orelor când Laur mergea la vânătoare, un hobby ce-i aducea împlinirea timpului petrecut în natură. Uneori, îl însoțea și ea. Vânau fluturii dorinței și buburuzele candorii.
Într-o zi de sâmbătă când stabiliseră s-o ia de la serviciu, a avut neplăcuta surpriză să găsească farmacia închisă. Inutilă încercarea de a o suna, căci telefonul era închis. Așa credea el. În fapt, lucrurile stăteau altcum. Un accident casnic a grăbit-o să plece mai devreme de la serviciu. Mama ei, singură acasă, își rupsese piciorul. O vecină o sunase să ajungă mai repede acasă. Căzută în curte, chinuită de durere și de spaimă, mama avusese puterea să strige. Telefon nu putea da întrucât semnalul rețelei mobile era existent doar într-un punct al casei, undeva la etaj. Așa se explica și faptul că Aurelia nu a fost de găsit la telefon, când Laur o sunase.

Duminică, știind că el se găsea la Valea cu Sângeri, l-a sunat să-i explice ce s-a petrecut. Degeaba! Și acolo, telefonul funcționa pe același principiu. Zona cu semnal era una singură, dar știa că el își lasă aparatul în locul respectiv, măcar pentru a vedea cine l-a sunat. Acum era clar că nu-l pusese acolo. Intenționat, poate! Îi părea rău pentru ce i se întâmplase mamei, pe care o dusese la spital, dar și mai tare o durea că nu reușise să-l vadă.

Se chinuia gândindu-se la ce și-ar putea închipui el despre absența ei totală. Își făcuseră planuri să meargă împreună la Piscul cu Cioburi, locul în care, în copilăria lui, căuta fragmente ale comorilor de altădată. Voia să-i arate în pădurea Călugăreasca, copacul pe care-și scrijelise numele când avea 18 ani, alături de inima unde va scrie cândva numele iubitei lui, pe care o va considera aleasa, femeia cu care va împărtăși viața trecută, prezentă și viitoare. Îi arătase și unealta ce le va fi de ajutor. Un briceag mic, cu încrustații speciale, un dar primit de la un mare scriitor rus. Toate acestea se risipiseră.

Și dureau! Neîmplinirea lor, impresia lui despre negăsirea ei, teama că acesta va fi fost sfârșitul.

(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma)