Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Așa m-am născut să trăiesc

 

Timpul tace, sfinții dorm, lăsând ploaia doar, sfeștanie cerească să alunge duhurile rele, să spele păcatele lumii. Păcatele iubirii care primesc izbăvirea prin lacrima neîntreruptă a sufletelor ce au dăruit și s-au dăruit. Jertfa arde neîntrerupt pe rugul ființei, altarele rămânând închise înaintea rugii lor.

Cei ce au purces la nesupunere în fața legilor vetuste ale dragostei, apți de pedeapsă s-au arătat. Mulțimile flămânde de ocară s-au înghesuit să condamne, să arunce cu pietrele neputinței lor, în curajul celor care au îndrăznit să fie „necurați” într-o lume igienizată intens cu detergentul fals al aparenței.

Laur și Aurelia au înfruntat această lume. Laur, mai ales, a ignorat-o fără rezerve. A fost nevoie de mai mult, nu doar de curaj. De o desprindere totală de percepția publică. Au înotat în ape cristaline, dar s-au scufundat și-n mâlul inevitabil al primitivismului. Împreună, ceas de ceas, minut de minut, gând la gând, s-au clădit nu doar pe ei, ci mai mult de atât. O viață completă, complexă, cu bucurii și tristeți. Pentru a construi o viață în doi, iubirea, deși pare, nu e de ajuns. E piatra de temelie doar. Apoi vin celelalte. Dăruirea, dorința, sacrificiul, umărul pe care îl pui negreșit la dispoziția partenerului, când grelele încercări se ivesc. Când el și ea privesc cerul și văd același albastru, oricât de multe nuanțe l-ar îmbrăca, atunci viața lor capătă adânca semnificație a construirii unei singure și complete vieți. Iar palmele lor împreună țineau fără sforțări greutatea destinului.

Laur era un om puternic, de neîngenuncheat. S-a izbit de multe opreliști în proiectele lui înălțătoare de a lăsa lumii rădăcinile spirituale ale nației, dar nu a fost nicio clipă ispitit să abdice. Dimpotrivă. Ceea ce părea să-l împiedice, îl motiva și mai mult să continue. Și izbutea!

Genele bunicului patern se găseau, cu asupra de măsură, în structura lui. Era singurul care-i moștenise neastâmpărul de a clădi, de a lăsa amprente de neșters posterității. La el se îmbina uluitor latura sensibilă, creatoare, cu cea pragmatică. Era o dedublare perfectă. Utilă pentru el, pentru societate, pentru viitorul cultural al neamului. Încăpățânarea lui frumoasă stârnea interesul multora. Năștea întrebări. Cei mai mulți însă înțelegeau că doar un astfel de om poate dura lucruri atât de nobile, în vremuri aproape rupte de gesturi altruiste.

Laur trăia mai mult pentru alții, și prea puțin pentru el. Clădea pentru mâine, uitând, uneori, că azi, el e cel primordial. Aurelia îi reproșa, sau mai degrabă îi amintea acest lucru.

– Eu, draga mea, așa am fost sortit să trăiesc! Așa respir de când mă știu. Altfel n-am cum. Mâine, poate n-am să mai fiu, dar tot ce rămâne va fi viu. Nu-ți fă griji, nu am de gând să plec, mai am încă mult timp să te dezmierd, să mă iubești, să fim – răspundea el, cu vocea lui sobră și suavă deopotrivă, fără să bănuiască ce-i rezerva mâinele pe care el îl vedea desenat doar în proiectele sale, porți ale nemărginirii, turle infinite ale dragostei.

(va urma)