Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Atunci când visul se adeverește coșmar

Și dacă atât a fost să fie… Ce-ar fi s-adorm, poate coșmarul acesta se va preface-n vis. Sufletele își reiau îmbrățișarea. Și buzele vor reînvăța șoapta. Mâinile vor povesti dorul până la răsărit, se confesa ea Lunii.

Da, visul, cu cât e mai frumos, mai intens, cu atât se încheie mai repede. Și doar asta trăia. Căci, ce altceva putea să fie mirajul de care avusese parte în ultimul timp? Doar nu credea că va ține o veșnicie, ea care știa, în pofida lipsei de experiență de viață, că fericirea are un preț, pe care fiecare pămâtean îl va deconta la un moment dat. Parcă era prea devreme pentru asta. Așa cum nu se gândise la viitorul lor, refuza să vizualizeze sfârșitul, care astăzi părea o certitudine.

Tăcerea, greu de suportat, a durat mult. A încercat să se concentreze pe facultate. Începuse numărătoarea inversă. L-a anunțat pe doctor că va pleca. Tudose simțise că ceva straniu se petrece cu ea, dar nu-i trecuse prin minte acest scenariu. Știa de la început de dorința Aureliei în ceea ce privește studiile superioare, dar, probabil, spera să nu se întâmple. Asta a înțeles ea din reacția lui, când, după o lungă tăcere abia a felicitat-o. Ținea la ea, o aprecia pentru seriozitate, era mulțumit de evoluția ei, dar era firesc să fie interesat mai mult de businessul său, mai ales că celălalt angajat îl părăsise nu demult. Nu putea găsi repede pe cineva, și chiar de-ar fi găsit, prezența lui la farmacie ar fi fost necesară de dimineața până seara, cel puțin o perioadă.

Distribuie prietenilor

Un tsunami de sentimente se abătuse asupra ei. Chiar dacă înainta spre împlinirea unei arzătoare dorințe, asta nu însemna că plecarea n-avea să-i producă și mici seisme sufletești. Aici înfruntase viața adevărată, cu bunele și relele ei, departe de umbrela părinților. Aici îl cunoscuse pe el, de care îi era atât de dor. Dar ce putea face? Nu îndrăznea să-l sune. Nu voia să-l pună în situații delicate. Ar fi putut suna el, ceea ce n-a făcut, iar asta îi dădea o dezlegare sfâșietoare. I se părea uneori că-i aude vocea, tresărea când îi suna telefonul, bătăile inimii se accelerau când în fața farmaciei oprea o mașină neagră. El însă era departe, subordonat vieții sale complexe. Probabil o uitase deja, iar ea visa cai regali, la trap, pe drumuri de țară!

Clepsidra arăta o evidență tot mai clară. Timpul zorește, aleargă peste fericiri și nefericiri. Biciuiește indiferent la pulsul dureros al melancoliilor nevindecabile. Unde vrei să pui punct, timpul așază virgulă, până când el hotărăște finalul cursei. Ceea ce nu poate face timpul este anularea dorului. Ba dimpotrivă îl adâncește și mai tare. La ea, acutizarea dorului ducea la sufocare. Trebuia să-l materializeze cumva.

Stătea în fața porții așteptând. Privea printr-o firidă a zidului, curtea. Era liniște. Doar Negru se auzea lătrând și urlând. Nu era singura căreia îi era dor. De-ar fi putut măcar să-l îmbrățișeze pe Negru!
Câteva zile la rând a repetat acest ritual, care într-un fel îi făcea bine. Se simțea mai aproape de el, de tot ceea ce trăiseră. Doar că ultima vizită a unei iluzii îi va fi zdrobi orice fărâmă de speranță.

De data asta, poarta era deschisă. În curte, nu una, ci două mașini. Laur, în mijlocul aleii de piatră vorbea și gesticula, cu spatele spre stradă. Alături de el, o prezență feminină, mai mult decât agreabilă. Înaltă, cam cât el, extrem de elegantă și zâmbitoare. Aurelia care luase poziția unei stane de piatră, simțind privirea femeii care o observase cum stă așa înțepenită, abia și-a urnit inerția.

Trezirea din vis a fost mult prea brutală. Dar cum altfel poate fi când crezi că basmele citite în copilărie sunt transpuneri ale vieții reale?

(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma)