Deveniseră de nedespărțit, deși nu locuiau permanent împreună. Plecările la Valea cu Sângeri se petreceau musai în doi. În rest, își găseau timp pentru ei. Alcătuiau un cuplu complet, complex în toate. De-o viață parcă se știau. Fiecare găsise în celălalt completarea, jumătatea care, prin lipsă, ar știrbi perfecțiunea sărutului, simbol pe care Brâncuși l-a lăsat spre nemurire, pe Poarta de la Târgu Jiu. Simțeau că-și aparțin din alte timpuri, iar drumurile începute în alte vieți se întâlniseră acum. Când le fusese dat. Când fiecare inimă avea mai mare nevoie de cealaltă.

Astăzi însă erau puși la încercare. Li se arătase o altă cale a continuității. Una pe care n-o luaseră în calcul. Cum nu-și plănuiseră nimic, de altfel. De amândoi depindea cum o vor parcurge. Fiecare știa în sinea lui ce vrea, dar ezita să rostească. Poate de teama de a nu clătina empireul ce și-l zidiseră.

Niște stări ciudate care o încercau pe Aurelia, au făcut ca plecarea la Valea cu Sângeri să se petreacă fără ea, de astă dată. Laur îi programase o întâlnire cu o bună prietenă, medic obstetrician-ginecolog, iar prezența lui la Conac nu suporta amânare. Era prima dată când nu plecau împreună. Putea fi de bun augur această separare temporară. Fiecare avea nevoie să-și limpezească nedumeririle, să deretice prin dezordinea gândurilor sale.

Întâlnirea cu doctorița îi crea mari emoții Aureliei. După câteva întrebări și-o ecografie, concluzia era favorabilă. Nimic nu punea în pericol sarcina. Prietena lui Laur îi avertizase de la început: „Eu nu mai omor copii. Dacă vreți, vă recomand pe cineva”.

În meseria lor, medicii sunt nevoiți, uneori, să curme și vieți. Manuela făcea parte din categoria aceea de medici devotați profesiei. De mulți ani alesese doar să dea viață copiilor. Neputând avea copii, pentru ea, toți copiii pe care-i adusese pe lume îi considera ca fiind și ai ei. „Mă pregătesc să nasc”, spunea ea când era căutată și se găsea în sala de nașteri. Da, ea năștea cu fiecare femeie, de care se îngijise timp de nouă luni, și pe care o pregătise pentru momentul acela suprem.

„La vârsta ta ar trebui să știi ce vrei, fără să stai pe gânduri”, îi spuse Aureliei. I-auzi cum îi bate inima, rostea doctorița, în timp ce mărea sonorul ecografului.
Da, la două luni inima copilului este deja formată, iar Aurelia asculta fără să respire. A plecat din spital fără să spună nimic, cu sunetul acela ritmic pe care-l auzea, nu cu urechile, ci cu toată ființa ei. Muzica aceea era răspunsul la toate întrebările. Nu mai conta nimic. Părerea nimănui. Știa că nu va mai putea fi întoarsă din drumul care i se arătase acum.

Îl aștepta cu nerăbdare pe Laur. Zilele se scurgeau chinuitor. Își dorea cu ardoare să-i mulțumească pentru ce-i dăruise, pentru clipa aceea înălțătoare, în care, copilul lor îi vorbise pentru prima dată.

Era Vinerea Mare, când Laur se întorcea de la Valea cu Sângeri. Mergea nici încet, nici grăbit, în timp ce clopotele unei biserici răsunau prelung, anunțând moartea Mântuitorului. De parbrizul mașinii s-a izbit puternic un porumbel alb, venit de neunde. Laur a oprit îndată și a coborât din mașină. Nici fulgi, nici urmă de porumbel rănit ori mort nu se vedea. Doar clopotele băteau peste imaginea porumbelului alb venit de nicăieri și dispărut fără urmă. Și Laur încremenit de trăirea aceasta. Așa a stat minute bune în fața acelei biserici, căutând înțelesuri. Pe care le-a găsit, care existau deja în sufletul lui, și pe care i le-a mărturisit Aureliei, ajuns la București, în căminul lor, de unde, din acea zi nu a mai plecat.

(va urma)