Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Binecuvântarea poartă un nume

Mult mai târziu a ajuns la concluzia că sărăcia nu este un defect, iar bogăția o calitate. Prima te călește, îți creează imunitate pentru ce-ți este dat să înfrunți, fie că ieși învingător ori perdant, pe când cealaltă te poate face slab și dependent. Avuția sluțește de multe ori caracterul. Poate, de aceea, printre fericiri, se numără și cea care spune „fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”.

Fericirea nu are o definiție exactă. Asta știa sigur! Fericirea poate fi secunda dintr-un minut al veșniciei, pe care nu-ți poți permite s-o irosești, pentru nimic în lume. Și totuși, au fost astfel de momente, pe care și le va reproșa mai târziu.

Deși experiența de viață limitată nu-i permitea mari filosofii asupra existenței, avea o maturitate înnăscută, care a ajutat-o în anumite împrejurări. Tinerețea i-a fost aliat, dar nu întotdeauna. Au fost momente când a simțit-o ca fiind defect major. Nu era vina ei, ci a celor care încercau să speculeze vârsta, naivitatea.

Distribuie prietenilor

Deocamdată, nu provoca invidii, decât la scară mică, așa ca într-o colectivitate la țară. Ea, oricum era ironizată de frați, veri, rubedenii, drept „culta”. Sigur că înțepăturile veneau pe fondul unei bășcălii fără harţag, izvorâtă dintr-o neputinţă personală fără adâncime. E adevărat, în grupul vesel, se simțea o oarecare distanță de viziuni, dar asta nu-i împiedica să se bucure de nimic, de orice, de aer, de zborul eșuat al unui fluture. Râsul acela strident, fără un motiv anume, născut din atingerea demonului care-i ațâță pe tineri, râsul acela era sincer și eliberator. Iubea acele momente. Le savura cu nesaț. Apoi le lăsa în urmă.

Avea o relaţie specială cu mătuşa Cristina care o ajutase în liceu. Ea îi prevăzuse puterea de a birui şi a îndemnat-o întotdeauna să nu renunţe la vise, oricât de dificilă i s-ar părea înfăptuirea lor. De altfel, ea a fost cea care a însoțit-o la fiecare probă a examenului de Bacalaureat. I-a alungat temerile, i-a cultivat încrederea în ea. Când a fost cazul i-a șters lacrimile. Cam brutal uneori. Dar funcționa. Cristina avea un fel de a fi mai special. Nu avusese o tinerețe ușoară, dar asta n-o împiedica să facă haz de necaz. Când a plecat în Germania, spre a-i oferi fiului ei o viață decentă, îi promisese nepoatei că o va sprijini să urmeze o facultate. Doar că avea nevoie de puțin timp. Venea după un divorț, avea rate la bancă pentru un apartament pe care-l cumpărase pentru ea și fiul ei.

Vorbeau de două ori pe lună la telefon, dar ea n-a îndrăznit niciodată s-o întrebe ceva legat de acea promisiune. Nici Cristina n-a mai adus în discuție acest subiect. Până într-o zi.
Trecuseră doi ani de când lucra la nemți, și câștiga bine.

– Ai renunțat la proiectul cu facultatea?

– Nu, dar economiile de până acum nu-mi sunt suficiente!

– Vor fi, dacă le adaugi și pe ale mele!

A tăcut un timp. Deși era vestea pe care o aștepta de o viață, venise ca un șoc.

– Alo, Alo! Mai ești acolo?

– Da, te aud, cred că am leșinat!

– Când cineva leșină, nu mai emite cuvinte!

– Da, ai dreptate! M-ai luat prin surprindere, credeam că ai uitat!

– Știi foarte bine că-mi respect promisiunile, mai ales când e vorba de tine. Nu uita că ești fiica pe care mi-am dorit-o și Dumnezeu nu mi-a dat-o. Adică mi-a dăruit-o, prin tine. Așa să știi!

Era începutul verii. Mătușa îi dăduse un termen de două săptămâni în care să decidă ce vrea să urmeze, apoi s-o înștiințeze. Niciuna dintre ele nu dorea să se mai piardă un an. Urma perioada înscrierilor, dar ea nu știa spre ce să se îndrepte. În mod normal ar fi trebuit să opteze pentru Medicină veterinară, dar se simțea la distanță de această profesie. Era debusolată. Nu avea cu cine se sfătui în privința asta. Cristina, avea ea multe calități, dar domeniul universitar îi era necunoscut. Și nici nu voia s-o influențeze. Avea s-o lase să decidă ea.

(va urma)