Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Despărțirea

Sărutul, trecut nedrept în categoria gesturilor intime banale, e cea mai înălțătoare comuniune a două suflete. Căci sufletul, dincolo de comunicarea la distanță, printr-o empatie ce transcede obișnuitul, are nevoie de simțiri. Și cum poți atinge sufletul pereche, dacă nu prin sărut? Așa se pierdeau ei. Uitau că există timp, căci cine să-l măsoare, când buzele dictau totul.

Dar orice început are totuși finalul său, iar cele două nopți petrecute împreună se sfârșeau. El trebuia să se întoarcă la complexa și complicata lui viață. Ea, să se trezească din beatitudinea ce-o cuprinsese. I-a promis că, în lipsa lui, va reveni să repete tratamentul pe care i-l recomandase șeful ei, pentru Negru, câine de care nu se mai temea, ba chiar începuse să se atașeze de el. O dată pe săptămână, în trei reprize, trebuia să-i repete un medicament injectabil, plus un unguent aplicat pe plagă. Bănuiala ei în ceea ce privea problemele parazitare se adeverise, iar promisiunea că se va ocupa de patruped a fost îndeplinită.

A venit în fiecare zi de joi, îi deschidea o femeie care hrănea câinele și mai dădea din când în când cu mătura. Își îndeplinea misiunea și pleca, dar nu înainte de a-l căuta cu privirea prin curte, pe treptele ce duceau spre holul în care au stat de vorbă, spre odaia în care s-au iubit, spre tot ce amintea de el. Știa că nu se află acolo, dar asta n-o împiedica să-l vadă, să-i simtă prezența. Pentru că respirația lui era pretutindeni.

Distribuie prietenilor

Despărțirea de el nu fusese ușoară. Nu și-au promis nimic, nu s-au întrebat nimic. Fiecare era recunoscător pentru clipele acelea magice, de iubire sinceră, totală, dincolo de obstacole și prejudecăți. Un bărbat și o femeie care s-au dăruit unul altuia fără rezerve. Putea să fie început și sfârșit totodată. Să nu mai existe mâine. Cu toate că inimile lor nădăjduiau, lipsite de curajul mărturisirii.
Un sărut interminabil, o îmbrățișare, două perechi de ochi care s-au privit până dincolo de orizontul ființei, fără niciun cuvânt. Rostirea oricărei silabe putea fi dureroasă, până la lacrimă. Acesta fusese un rămas bun, poate definitiv.

La serviciu, șeful ei îi observase o schimbare în comportament. Simțea că ceva se petrecea cu ea, și nu se înșela. Pe de o parte (cea mai mare!) era modificarea pe care Laur Prahoveanu o produsese în trupul și sufletul tânăr, nepegătit pentru trăirile acestea intense și imprevizibile, iar pe de altă parte era tăinuirea legată de plecarea ei la facultate, care urma să se producă în scurt timp. Nu știa cum să-i spună doctorului, mai ales că, în urmă cu câteva luni, plecase și colegul ei. De atunci ea lucra continuu, de luni, până duminică, cu excepția celor două zile în care s-a învoit pentru înscrierea la facultate, evident invocând alte motive, pentru ca șeful să-i țină locul.

Totul începuse să atârne greu pe umerii nepregătiți. Dacă timp de doi ani și jumătate, n-o împiedicase nimeni și nimic să meargă la serviciu, de câteva zile simțea că fizic nu mai poate. Se simțea bolnavă, deși semnele vitale erau în parametri normali. Simptomatic, n-o cerceta nimic. Cu toate astea, ceva grav se petrecea cu ea și nu avea nicio explicație. Îi era imposibil să se ridice din pat. Refuza chemările la masă ale mamei, care începuse să-și facă griji. Era o stare nedefinită.

A rugat-o pe mama ei să-i sune șeful, să invoce o răceală puternică. Mama, care încerca să găsească o explicație la starea în care se afla fiica sa, s-a mai liniștit când Aurelia a încropit minciuna care putea fi adevăr până la urmă, că e din cauza muncii în exces din ultimele luni, de când nu mai făcea schimbul la trei zile cu Nelu, colegul ei care-și găsise alt job.

Cu fiecare zi ce trecea, nu apărea nicio îmbunătățire. Ba dimpotrivă! Se chinuia și mai tare. În zbaterea fizică, și mai mult interioară, s-a gândit să apeleze la duhovnic. Pe preotul la care mergea din copilărie, nu-l mai întâlnise de mult. Cu ajutorul bunicii care se arăta mereu încântată să ajute când era vorba de tot ceea ce avea legătură cu biserica și credința, a obținut o întrevedere cu duhovnicul. Spera ca spovedania, deși nu avea destăinuiri inavuabile de făcut, să-i aducă dezlegarea la starea inexplicabilă în care se afla.

Doar că lucrurile nu aveau să fie deloc așa cum și le închipuia. Această întâlnire s-a dovedit a fi un fiasco, aruncând-o și mai tare în abisul incertitudinii. Ca și ea, preotul nu mai era deloc acela pe care-l știa din copilărie. Căldura lui dispăruse, părea un inchizitor mai degrabă, și nu un îndrumător al sufletelor rătăcite.

(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma)