Giorgiana Radu-Avramescu: La început a fost duminică – Dimineți la amiază

 

Dimineți târzii, cu parfum de tei și aroma cafelei proaspete la ibric. Dimineți de vară, prelungite până la amiază, când soarele-și revarsă preaplinul forței sale toropitoare. Dimineți în care viața începe mereu și mereu, în fiecare zi altcum, în fiecare zi la fel.
Aureliei îi plăceau tare mult diminețile când Laur își încheia fila de jurnal, și apoi i se dedica cu totul, fie și pentru un ceas.

Cafeaua preparată de el avea alt gust. Gustul suav-puternic, gustul lui. Rețeta era una specială, deprinsă de la un împătimit al cafelei. Ritualul îl respecta întru totul. Cantitate, timp de fierbere, musai caimac, zaț rămas pe fundul ceștii, înainte ca licoarea fierbinte să fie turnată.
Pe Laur îl relaxa momentul acesta al zilei. Sigur că rolurile se inversau din când în când, însă, diminețile îmbrăcate în pijamua candorii, erau un răsfăț dorit și consimțit de amândoi. Uneori se întreceau care pe care să-l surprindă, doar că Aurelia pierdea mai mereu această competiție întrucât somnul ei se desprindea mai greu de gene.

Distribuie prietenilor

– Dragul meu, te invit la o cafea întârziată, azi! Având convingerea că nu mă vei refuza, primește drept mulțumire săruturile toate câte încap într-o veșnicie doar a noastră, îi lăsa Aurelia uneori notat pe un bilețel în bucătărie, pe masa de lângă fereastra cu vișin. Acela era locul spre care se îndrepta întotdeauna Laur, când intra în camera destinată gătitului. Ca și ea, de altfel. În fiecare sezon, dar mai cu seamă primăvara când pomul se gătea ca o mireasă, și vara, când fructele sângerii puneau cercei ramurilor care dădeau să intre în casă.

– Draga mea, îți răspund cu același belșug de tandrețe. După dorința ta, te-am așteptat… ca și când…Află despre mine că sunt în Livadă…Acum, de va fi să întârzii, așteaptă-mă tu pe mine. Cu dor de cafea, „Matinalul” răspundea depeșei transmise de Aurelia, când târziul dimineții se făcea prea târziu.
Dincolo de aceste rare neconcordanțe, ritualul cafelei de dimineață și-l întâmplau împreună. Puneau ziua la cale, despicau în patru noaptea ce tocmai se încheiase, se tachinau din te miri ce, ea mai torcea la pieptul lui, el țesea noi poezii.

Mai apoi, înnourate de suferințele care se instalau treptat, diminețile au continuat să-și păstreze farmecul unor noi începuturi, cu toate chinurile și bucuriile facerii. Niciun început nu se cade fără caznă, dar biruința de a fi merită sărbătorită.

(va urma)