Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Dorul

Timpul. Duşman şi prieten al omului. El vindecă ori cronicizează răni. El e minutarul existenţei noastre. Noi suntem timp. Hrană permanentă a Universului. Cu iubirea noastră, cu lacrimile și zâmbetele noastre se hrănește lumea abisului. Cu eșecuri și reușite.

Izbânzile sunt de fapt autopremiile care încununează victoria, visul devenit realitate prin forțe proprii. Cu sufletul țintit în chingile suferinței își trăia Aurelia împlinirea. Marea împlinire.

Prima zi. Începutul unei noi vieți, cea de student. Emoții. Singurătatea în mulțime. Și speranțe. A fost o zi care a părut cât o viață. Trăirile diverse au jonglat de la un minut la altul. Amfiteatrul imens, colegii, oamenii catedrei, solemnitatea evenimentului, toate s-au contopit și au copleșit spre neuitare un destin. A fost dureros de frumos.

Distribuie prietenilor

Cu o săptămână înainte de începerea anului universitar luase la pas, din aproape în aproape, drumul spre facultate. Nu știa orașul, nu cunoștea pe nimeni. Nici harta nu o ajuta foarte mult. Orientarea în spațiu nu era punctul ei forte. Așa încât s-a înființat în stația de tramvai, cerând detalii despre traseul pe care-l avea de urmat. Indicațiile multe nu i-au fost de folos. Trebuia să și le noteze, ceea ce nu a făcut. Așa încât, la fiecare oprire a cerut îndrumare spre următorul pas. Trebuia să schimbe două mijloace de transport, iar când avea cursuri practice, se adăuga al treilea, metroul, care-i era cu totul inconfortabil, din motive de fobie. Subteranul o panica. Ar fi mers pe jos, dacă s-ar fi putut, doar să evite această găselniță de facilitare a deplasării, sumbră prin împământarea voită, dar atât de utilă.

A deprins repede, și-a luat puncte de reper care în trei zile nu-i mai erau necesare. Îi plăcea noul statut. Îi plăceau cursurile, oamenii care le preda studenților meseria de jurnalist. Avea și o preferință. Savura cu nesaț ora cu regretatul George Pruteanu. Timpul acela era cu totul special. Se isprăvea prea repede, când lingvistul părea că e abia la începutul lecției interminabile despre complexitatea și claritatea cuvintelor. Despre vastul lor înțeles. Despre impardonabila neglijență în raport cu minunata noastră limbă română.

Dispariția profesorului a afectat-o. Era recunoscătoare pentru prilejul de a fi fost nu doar în preajma unor personalități, ci de a învăța de la ele lucruri frumoase, demne, neperisabile. I-a prețuit de asemenea pe decanul Dumitru Titus Popa – care s-a stins prea devreme, ca și Pruteanu, jurnalistul Ion Marin care le ținea cursul de Drept Constituțional, Ștefan Ciochinaru și alții câțiva. Va vorbi mai târziu despre fiecare, prin amprenta pe care au lăsat-o asupra sa.

Era absorbită de noua viață, dar ceva o reținea de la împlinirea completă. Lipsea el. De care nu mai știa nimic. De care îi era dor.
Încerca să-și ocupe timpul cu viața de student conștiincios. Pe lângă ceea ce i se cerea la facultate, ea își impunea propriile cerințe. Căuta tot ce credea că i-ar fi de folos – cărți, ziare, reviste – în dezvoltarea și pregătirea pentru profesia de ziarist. Își umplea zilele și nopțile cu studiu. Degeaba. El era acolo. Cu ea. În mintea, sufletul și trupul său. Căci amprenta lui nu mai putea fi ștearsă. Când dorul o sufoca, închidea ochii. Buzele, vocea, mirosul lui, toate erau acolo. Doar inima îi rătăcea, cine știe pe unde. Iar asta era greu de îndurat.

Au trecut luni. Șase luni, căci le-a numărat, fără să știe nimic de el. Fără să îndrăznească să-l caute. Ar fi putut s-o facă, dar ținea prea mult la viața lui pe care nu dorea s-o complice în vreun fel. S-o tulbure câtuși de puțin. Și, dacă el n-a încercat căutarea, ce folos? Ce folos să cauți ceva ce te-a rătăcit pe cărări fără întoarcere?

Sună telefonul și tresare, ca de fiecare dată. Poate și-a schimbat numărul și, cine știe? Era doamna Coca, bibliotecara. A sunat-o să-i amintească de cele trei cărți pe care avea să le returneze. Era prima dată când se întâmplase asta. Erau cărțile lui Laur Prahoveanu. Îi spusese ce mult ținea la ele. Da, amândouă țineau la ele. Doar că ea le pusese foarte bine, la loc sigur, după ce le-a citit de nenumărate ori. Le pusese într-un fel de seif, la farmacie, unde le știa în siguranță. Doar că furtunile ce se abătuseră asupra ei în ultimul timp i-au amputat grija să strângă tot ce-i aparținea. A plecat fără nimic, așa cum venise. Între timp, însă, își adunase cărți de literatură, manuale de engleză, chestionare utile pentru deprinderile șofatului și cele trei cărți împrumutate . Toate le lăsase acolo, deși erau lucruri la care ținea enorm. Când a plecat, ea nu-și mai aparținea, dovadă uitarea cu desăvârșire a bunurilor celor mai de preț pe care le dobândise.

Era miercuri, i-a promis doamnei Coca, și nu-și va încălca promisiunea, că vineri după-amiază se întoarce acasă și-i va aduce cărțile. L-a sunat apoi pe doctorul Tudose, care i-a spus că va fi acolo, așadar poate veni să-și ia „averea”.

Zis și făcut. Aurelia, vineri, la 16.30, se afla în fața farmaciei. Doctorul nu ajunsese. Se întorsese cumva în timp, la început, când ea nu avea cheie, iar accesul se făcea cu acordul șefului sau al colegului. Acum, n-o deranja acest aspect. E drept, nu era nici iarnă, când țurțurii puteau fi și oameni, nu doar lacrimi înghețate ale acoperișurilor.

Privea orașul, privea în vitrina farmaciei și rememora zile, ani, minute de gheață, de bucurie, incertitudini, fericire. Ea nu-și dădea seama, dar fața îi era scăldată în picuri sărați, rod al amintirilor.

O mașină neagră rulează încet, până la oprire. Se uită fix, fără să clipească, fără să conștientizeze clipa, în timp ce ochii își plâng mai departe închipuirile descătușate de dorul incomensurabil.

(va urma)