Duminica, ziua începutului sau a reînceputului, ziua Învierii, nu poate fi catalogată drept zi a sfârșitului ci, cumva, doar a odihnei active, a unui răgaz spre pornirea către noi destinații pământene ori edenice. Dumnezeu nu ne cere să lenevim în ziua a șaptea, ci dimineața, devreme, ne invită să pășim spre El, să-L căutăm în casa Lui, spre a ne lepăda sufletele de haina laică, înveșmântându-le cu cea spirituală, purtătoare de duh sfânt și aducătoare de pace.

La început a fost duminică, ieri. Mâine, peste o lună sau un an va fi tot duminică. De ce? Pentru că ziua aceasta nu se sfârșește niciodată, ea doar începe din nou și din nou, până când cei care au aflat-o fi-vor departe.

Acum, aici, într-o zi oarecare, Laur și Aurelia, împreună cu Laura, care împlinise cinci ani porneau într-o călătorie care putea fi considerată spirituală. Plecau pe urmele lui Iisus din Nazaret. Îl căutau de la locul nașterii, până la cel al Răstignirii și îngropării. Laura nu se afla la prima călătorie cu avionul. Îl încercase în vacanța din Larnaca. Iubea zborul, o fascina. Îi plăcea să privească pe fereastră, urmărea cu interes instrucțiunile stewardeselor. Trăia cu intensitate, fără frică, momentul decolării și al aterizării. Pentru ea, zborul cu avionul era un spectacol grozav. Pentru Laur nu era o noutate Țara Sfântă. El mai fusese în Israel de câteva ori. Aurelia, însă, pornea cu emoție în drumul acesta. Nu știa exact la ce să se aștepte, dar, ca și creștin, o frământau multe gânduri privitoare la întâlnirea cu locurile pe unde cândva a pășit Iisus. Credea că aici va găsi răspunsul multor întrebări.

Grupul de turiști din care făceau parte era unul divers, cu oameni de toate vârstele, din domenii profesionale diferite. Laura era singurul copil, și a devenit repede o jucărie. Toți o simpatizau, iar ea la rându-i îi îndrăgea pe toți, ceea ce făcea ca mereu să stea agățată de mâna altcuiva. Asta a și generat un moment de panică, pe care părinții l-au trăit la cotele cele mai înalte ale fricii, când, la un moment dat, copilul nu mai era de găsit, deși grupul părea complet. După cele mai lungi zece minute din viața lor, Laura își făcea apariția veselă, moscolită de înghețată până la urechi, alături de o familie de doctori, el un mare profesor orelist, admirator al scriitorului Laur Prahoveanu.

Ghidul avea programul bine stabilit, pe ceas. Fiecare zi era un maraton în sine, de dimineața, până seara. Avea experiență în domeniu, astfel că știa ce trebuie să facă pentru ca prietenii săi, căci grupul din România era alcătuit din oameni apropiați lui, să nu aștepte prea mult pentru vizitarea obiectivelor. Erau mii de creștini din întreaga lume care-și doreau să calce pe urmele Mântuitorului. Și vremea era prielnică acestui drum al cunoașterii, la jumătatea lunii mai. Soarele era blând, cât să încălzească, și nu să pârjolească pelerinii. Uneori, palma vântului mângâia blând chipurile aprinse de uimire, de preumblare. Curiozitatea se citea în ochii tuturor. Toți așteptau mirajul marii întâlniri. Dar, oare câți aveau să fie cuprinși de taina supraomenească? Câți vor fi găsit ceea ce căutau în drumul acesta?

Atelierul în care tânărul Iisus își iscusea priceperile în ale tâmplăriei, în localitatea natală, Nazaret, apoi grădina Ghetsimani, unde măslinii păreau că sunt într-o permanentă reculegere, de peste două mii de ani, biserica Sfântul Gheorghe din pustietate, zidită în munte, unde se ajungea doar cu pasul, ori cu ajutorul unor asini costelivi, și unde și-a trăit schimnicia un Ioan de prin zona Moldovei, devenit sfânt, aceste locuri povesteau trecutul, dar arătau și prezentul.

Aurelia încerca să desprindă actualul de vremurile de demult. Își dorea să găsească esența timpului, esența spiritului în fiecare loc. Era greu, pentru că totul se petrecea într-o cursă nebună. Nu-ți puteai permite o clipă de reculegere, de introspecție. Vedeai și plecai, întrucât în spatele tău așteptau destui ca tine. Erau cozi interminabile pentru a privi de la distanță barca lui Petru, zice-se. Totul era mult prea comercial. Mult prea pământesc. Asta a fost o mare dezamăgire a Aureliei. Își punea speranțe că Drumul Crucii avea să fie altcum. Și a fost, într-un fel.

Au pornit procesiunea pe un drum șerpuit, pavat, flancat de comercianți cu mirodenii și brizbrizuri pe post de suveniruri. Părea oricare altă cărare, doar cea a chinului nu. Gălăgia, dorința negustorilor de a-și vinde marfa, totul arăta haosul unui bazar, și nicidecum amintirea a ceva tragic ce a dus la mântuirea omenirii.

Zidul din stânga avea, ici-colo, mici adâncituri, unde Iisus s-ar fi sprijinit, prea obosit de greutatea crucii. Aurelia se chinuia să nu-i vadă, să nu-i audă pe cei din jur. Căuta urmele sfântului, mărturii palpabile ale puterii de sacrificiu. Încerca să asculte tăcerea chinului care striga cu glasul resemnării. Își proptea mâinile de zid, căutându-le pe cele care cândva și-au găsit sprijinul acolo.

S-a trezit brusc din evadarea ei. Vocea lui Laur a făcut-o să tresară. Tușea neîntrerupt, până la sufocare. Devenise roșu-vânăt la față. Respirația era din ce în ce mai dificilă. A încercat să-l ajute, îl ruga insistent să încerce să bea apă. A căzut în genunchi. Voia să ceară sprijinul celor din grup, dar Laur gesticula insistent refuzând. Era disperată, îl simțea în pericol de moarte. Minute bune a durat criza aceasta care n-a avut o explicație clară.

Încet-încet, Laur și-a recăpătat suflul, dar tusea l-a chinuit întreaga zi. Nu se înecase, nu știa ce s-a întâmplat, acolo, pe Drumul Crucii. Poate a fost o încercare. Laur încerca explicația că în aer putea fi praful unor mirodenii pe care negustorii le aveau pe tarabele lor. Distanța era totuși mare. Laur nu se apropiase de comercianți.
Aurelia era transfigurată. Nu-l mai simțise niciodată pe Laur în pericol de moarte. Acolo, atunci, îl vedea cum se duce. Revenirea lui, pentru ea, fusese un miracol, o nouă șansă, după o mare cumpănă.

Ajunși la Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim, a intrat doar cu Laura și grupul. Laur avea nevoie de aer. Ca peste tot, aglomerația se găsea și aici. Ritualul aprinderii celor 33 de lumânări, adunând cei 33 de ani ai Mântuitorului, apoi coborârea pe treptele înguste în mormântul în care ar fi stat Iisus, Aurelia le parcurgea mecanic și totodată cu disperare și recunoștință. Nu se putea desprinde de scena de mai înainte.

Poate că răul acesta fusese spre bine. Dacă n-ar fi fost experiența aceasta, ar fi rămas cel mai probabil cu gustul amar al mult prea pământescului pelerinaj, care, dincolo de negoț, nu-ți lasă prilejul să privești peste timp. Să te conectezi la adevărata semnificație a locurilor acelea. Așa, trauma aceea a împins-o negreșit în rugăciune, chiar și așa făcută în alergarea dintr-un loc în altul, peste tot fiind și lipsind cu desăvârșire Căutatul.

Ajunși la Râul Iordan, unde rugăciunea Tatăl Nostru era tradusă în multe limbi ale pământului, inclusiv în română, pe panouri mari, care flancau drumul spre albie, Laur fiind hagiu, le-a botezat pe Laura și pe Aurelia, așa cum și pe el îl botezase, cu ani în urmă, un înalt om al statului. În timp ce-i picura apă pe creștet, Laur îi povestea fiicei sale despre Ioan Botezătorul și dragostea lui nebună pentru Fiul lui Dumnezeu. Au înotat apoi în Marea Moartă, așteptând binecuvântarea asfințitului.

La încheierea pelerinajului organizat, Laur și familia lui au mai petrecut câteva zile în Israel, la un prieten ziarist, plecat de la vârsta de nouă ani, din România. Au mers împreună la Muzeul Holocaustului Yad Vashem, clădire cu arhitectură aparte, unde se găsesc obiecte, fotografii ale victimelor, printre care și copii, foarte mulți copii. Fetițe blonde, cu păr lung, strâns în codițe, îmbracă pereți ai neuitării, ai cruzimii, cu chipul lor luminos și inocent. Adulții plâng, iar Laura îi privește întrebător. E greu să-i explici unui copil de cinci ani despre uciderea celor aproape șase milioane de evrei. Va înțelege mai târziu. Așa cum și Aurelia își va face ordine în gânduri despre călătoria în Țara Sfântă.

Treptat, dezamăgirea rămâne în urmă, în locul ei așezându-se cele ce au trebuit înțelese. Căutarea poate duce de multe ori la rătăcire, iar urmele timpului și timpurilor, nu trebuie musai văzute spre a fi asimilate. Ele au fost cândva, de aceea noi existăm azi, iar prezentul va modifica întotdeauna trecutul, în favoarea lui.

(va urma)