Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Dulcea despărțire

Seara splendidă de vară, cu îndemnurile ei meteo romantice spre cu totul alte dialoguri decât cele strict jurnalistice s-a încheiat cu o umbră de regret, de ambele părți. El multe ar mai fi spus, ea, fascinată să-l asculte, nu ar fi întrerupt brusc magia, dar trebuia să ajungă acasă. A condus-o ca și data trecută. De data asta în tăcere. Ea, care tăcea mai mereu, așteptând ca el să pornească dialogul, de data asta simțea acut, ca pe un ghimpe dureros, să spună ceva, dar nu știa ce. Sau știa, și se chinuia să-și reprime cuvintele.

Ce era cu tăcerea lui? Nu-i stătea în fire să fie așa retras în el. Cel puțin din cât reușise să-l cunoască până acum. Se întreba dacă nu cumva a făcut ea vreo gafă, ceea ce, analizând rapid cele două ceasuri petrecute împreună, nu rezulta.

Oricât de încet ar fi mers el, cei câțiva kilometri care despărțeau cele două comune, se isprăviseră. În afara obișnuitului „la revedere” nu avea să spună nimic. L-a privit și urma să coboare, dar mâna lui a oprit-o.

Distribuie prietenilor

– Aurelia, nu știu ce ți-ai notat tu. Cât am reușit eu să răspund la ceea ce m-ai întrebat. Dar vreau să reții ceva: Cu și fără acest interviu, poți să te înscrii la Jurnalism, cu încredere. Știu ce spun!, iar mâna lui, desprinsă de pe mâna ei i-a mângâiat obrazul. A fost cel mai tandru, cel mai prețios rămas bun, pe care-l va purta ca pe un talisman al fericirii. Ochii lor și-au vorbit preț de câteva secunde într-un limbaj pe care, mai târziu, îl va desluși în toate înțelesurile lui.

Acea seară, acea dulce despărțire a copleșit-o. Avea o însemnătate absolut specială. O bucura și o speria deopotrivă. Își vedea în continuare de viața-i obișnuită, purtând în seiful ființei, comoara candorii pe care o trăise, și pe care o trăia de fiecare dată când i se făcea dor. I-a urmat sfatul, a făcut toate demersurile pentru înscrierile la Facultatea de Jurnalism. Nu i-a fost ușor. În București se simțea debusolată, ca o vietate mică în gura balenei albastre. Și, cu toate temerile și barierele imaginare, a reușit. Din toamnă avea să fie studentă.

Până atunci însă își vedea mai departe de jobul de la farmacia veterinară. Erau câteva doamne, cliente, care o îndrăgeau și zilnic se întreținea cu ele. Uneori, țineau să-i dea sfaturi prețioase de viață. Unele i-au fost de folos, pe altele nu prea le-a înțeles. De pildă, Ileana, o femeie trecută de 50 de ani, singură – băiatul îi era căsătorit în Ardeal -, scundă, rotundă de sus până jos, dar simpatică, îi spusese într-o zi ceva care părea de mare importanță, după gravitatea afișată.
– Uită-te la mine! și gesticula cu mâna. Bărbații trebuie să știe femeia de la brâu în sus, niciodată de la brâu în jos!

Aurelia, care nu prea înțelegea atunci ce vrea să spună de fapt femeia, asculta fără să comenteze. De fapt, ăsta era felul ei. Chiar și de nu era de acord cu cele spuse de cineva, nu ținea să-i spună neapărat. Uneori, oamenii simt nevoia să-și despovăreze sufletul, să fie ascultați de cineva, și în astfel de cazuri nu se cade o intervenție polemică. Iar ea era un bun ascultător și, din ceea ce auzea, rămânea cu ce i se părea ei bun de reținut. Ceea ce i-a spus Ileana i-a trecut pe lângă urechi. Nu se încadra la această categorie. Nici atunci, nici mai târziu. A întâlnit, după niște ani, câteva femei care aplicau vorbele Ilenei. Pe care le compătimea. Sub pălăria artificială a fericirii, în fond erau biete nefericite.

Sfaturile își au rolul lor și calapoade diferite. De departe, cel mai prețios sfat pe care ea îl primise, cel puțin în ultimul timp, venea de la el. Și l-a urmat cu sfințenie. Un om pe care-l știa de doar câteva luni, timp în care au vorbit de câteva ori, îi inspira o încredere fără rezerve. Simțea că acest bărbat îi dorea sincer binele, un bine pe care ea nu era capabilă să-l vizualizeze pentru propria persoană.

Nu-i lega nimic. S-au cunoscut accidental. Și totuși îi unea ceva mai presus de întâmplare. Chimia sufletelor începuse să aprindă scântei. Mugurii iubirii dădeau rod, nebuni și inconștienți.

(va urma)