Fericirea se măsoară în clipe, în secunda unui surâs, în timp ce nefericirea unui minut capătă intensitatea nesfârșirii. Zile întregi sub dominația unei eclipse totale de soare, așa se resimt neîmplinirile. De aceea, sentimentul tristeții, care de altfel face parte din firescul vieții, îl împănăm din plin cu inutile frământări, metamorfozându-l astfel în tragedie. Dacă oamenii ar avea simțul măsurii în această privință, ar exista cu siguranță mai puțini nefericiți pe pământ.
Aurelia, desigur se încadra la categoria majoritară, cea a excesului de zel, la care contribuia considerabil lipsa experienței de viață. Avea o maturitate pe care puțini tineri de vârsta ei o dețineau, dar nu era de ajuns. Sunt lucruri care se dobândesc doar parcurgând niște etape, care vin odată cu trecerea prin timp. Lectura, educația, studiul nu sunt suficiente. E nevoie de practică. De obstacole. De realizări, eșecuri, de viață, cu de toate. Un fel de salată boeuf, în care fiecare ingredient e o parte din tine. Cel de ieri, cel de azi, de mai târziu.
Tumultul celor două zile începea oarecum să fie depășit. Nu mai simțea atât de tare povara singurătății. Încerca să se focuseze pe altceva. Avea câteva proiecte de terminat pentru facultate, mai ales că se apropia sfârșitul primei jumătăți a anului universitar. Urmau examenele. Masa de lucru își aștepta utilizarea. Doar Aurelia trebuia să se dezbare de gânduri și să intre în lumea ideilor constructive, ceea ce și făcu. Trecuse câteva ceasuri în care nu s-a clintit de la birou. Nu și-ar fi dat seama că s-a făcut deja seară, dacă n-ar fi simțit lipsa luminii. Într-un automatism al obișnuinței s-a ridicat să meargă spre întrerupător. Aproape că s-a speriat. Credea că imaginația, îmbrâncită de dorințele interioare, îi pune vederea la încercare. S-a repezit să aprindă lumina.
Era real! El era acolo. Stătea pe pat, întins cu mâinile sub cap. Așa cum stătea când se simțea liniștit, relaxat, desprins de orice umbră a trecutului sau prezentului. O privea de minute bune. Mai exact de cincisprezece minute, de când intrase, după cum spunea Laur, zâmbind.
– Îmi era dor, Guguștiuc! a zis el, survolând la mulți ani-ul și toate urările clișeu.
– Mie îmi era durere, și iubire, și furie, de tine! a rostit ea printre suspine, năpustindu-se asupra lui.
Amândoi simțeau la fel. Le era foame de iubirea lor, le fusese dor, cu D de la durere, și cu R, de la regăsire. O le era cercul perfecțiunii. Două jumătăți unite definitiv și iremediabil prin sentimente pe care le descopereau cu fiecare moment petrecut împreună, cu fiecare sărut, cu fiecare mângâiere. Știau că lumile lor pe cât de diferite, și tot pe-atât de apropiate, nu mai pot fi separate. Aceste zile în care se ținuseră la distanță, le-a fost o bună lecție.
În săptămâna ce-a urmat au recuperat toate secundele de neîmbrățișări, toate cuvintele nerostite, fiecare mângâiere neîmplinită. Tot dorul de celălalt a fost răsplătit, recuperat, iubit. Nu ştia încă, nu putea bănui că acea cumpănă de ani va deveni, pentru ei doi, adevărata naştere, iar Anul Nou devenea începutul anilor fără sfârșit. Începutul a ceva în care nicio sărbătoare, nici o zi, nu va mai îngădui singurătatea unuia sau a celuilalt.
Laur se desprindea, hotărât, de lumea lui de până atunci. Cu dureri pe care nu i le-a mărturisit niciodată, și construia, cum doar el știa, un univers doar al lor, pornit de la zero, viu, complex, al cărui orizont se desena dincolo de zarea vizibilă.
(Va urma)
