Giorgiana Radu: La început a fost duminică – „Frumusețea va salva lumea”

 

Frumusețea, capitol neînchis în exhaustivitatea lui, adună laolaltă esența existenței, preaplinul, bogăția estetică și lăuntrică pe care Creatorul le-a dăruit lumescului.

Un om frumos nu este întotdeauna acela care întruchipează standardele perfecțiunii. De multe ori, acea frumusețe este rece. Gheața exactității impune distanța. Ceea ce face diferența este căldura privirii, zâmbetul, poate chiar un defect, care în loc să îndepărteze, atrage.

Fizicul nostru este important, dar nu decisiv. Sunt numeroși frumoși respingători, și destui „urâți”, cu lipici.

Deseori abordau Laur și Aurelia tema frumuseții. Aurelia nu se considera o femeie frumoasă, și nici nu era. Nu în sensul acela al standardelor intensiv popularizate – picioare lungi, bust generos și buze pline (prea pline!). Era conștientă însă că avea ceva, ceva al ei. Făcea parte din categoria oamenilor plăcuți, iar ceea ce este plăcut este într-un fel și frumos. Percepția frumuseții ține până la urmă de fiecare ins în parte, de educație, cultură, spirit.

De pildă, Toma de Aquino, un călugăr dominican, teolog, filosof și doctor al Bisericii, trăitor în anii 1200, spunea că „frumosul este ceea ce place ochiului”, în timp ce rusul Dostoievski, mai apropiat zilelor noastre, a cărui existență a marcat anii 1800, credea despre frumusețe că ea va salva lumea.

Laur, un bărbat frumos, pe care Aurelia îl considera însă mai arătos în a doua parte a vieții sale, decât cea în care toți oamenii sunt frumoși, prin prospețimea vârstei, avea propria percepție despre frumusețe. El rima cu viziunea pictorilor renascentiști, în ceea ce privește femeia. Femeia rubensiană i se părea că întruchipează cel mai bine modelul feminin. Cu forme rotunde, armonioase, cărnoase. Femeia sănătoasă, puternică, numai bună de iubit. Nu-i plăceau silfidele. Era convins că femeile scheletice, manechinele, fuseseră inventate, într-o industrie bănoasă, de bărbații cu altfel de simțuri și simțiri. Le vedea suferinde, nefericite și total neatrăgătoare. Însă nu neapărat după fizic, definea el o femeie.

Pentru el, femeia reprezenta o amplă poveste. Completă, complexă. Fizicul nu era un criteriu, după care o iubea. Laur iubea femeia în întregul ei. Cu forme, riduri, cu blândețe, cu neputințele și sensibilitățile ei. Glumeau uneori pe această temă.

– Cum m-ai cucerit tu, fiind așa urâtă? – se amuza Laur, tachinând-o, și amintindu-i cum își purta ea părul când s-au cunoscut. Părul Aureliei era bogat și lung. Un păr sănătos, dar care, lăsat liber, îi acoperea chipul, ceea ce lui Laur i se părea că n-o avantajează.

– Tu ai un chip armonios, luminos, e păcat să-l pitești sub bogăția asta de plete! Iar ochii tăi povestesc multe, lasă-i să se vadă, Guguștiuc!

Amândoi însă defineau frumusețea ca fiind naturalețe, rafinament, educație, dincolo de tipologii și standarde impuse de docți în uriașa industrie Beauty.

Privind în urmă, Aurelia își amintește cum își admira câteva colege din liceu, pentru modul excesiv în care își fardau chipul. Pe altele, pentru perfecțiunea trupului. Astăzi, și-ar reconsidera admirația. Și, cum trecutul nu se lasă mereu dus cu totul, iată cum îi dă posibilitatea să facă acest lucru. Măcar așa, ca o corecție pentru sine.

Urma să meargă împreună cu Laur, la Târgoviște. Era lansarea unei cărți semnate de amândoi, și ea trebuia să vorbească în fața a peste o sută de medici, la inaugararea unei clinici private. Aurelia nu avea experiența scenei, a publicului, așa cum i se întâmpla lui Laur. Chiar dacă în ea vorbele aveau consistență, îi lipsea curajul de a le transmite așa cum și-ar fi dorit. Și cel mai mult își dorea să nu dezamăgească. Pe cei din jur, dar mai ales pe Laur. El a avut întotdeauna încredere în ea, în forța ei. Încredere care a ajutat-o să-și depășească limitele. De altfel, Laur îi spunea că nu are nici o îndoială că totul va fi așa cum trebuie, când ea i se plângea de emoții. Și avea dreptate.

Dimineața, înainte de a pleca spre evenimentul cu pricina, Aurelia mergea, ca întotdeauna când situația o impunea, la micul salon de înfrumusețare al Andrei, cea care îi știa părul încă din adolescență. Aici, de data asta, la prima oră din zi, înaintea ei se nimerise altă clientă. Aurelia a intrat, a salutat și în timp ce-și aștepta rândul, s-a lăsat frământată în continuare de gândurile care nu-i dădeau pace. A zărit la un moment dat, în oglinda din față, un chip cunoscut. Ea, care avea o bună memorie vizuală, a realizat imediat cine era, însă nu se arăta dispusă să angajeze o conversație. Altele o preocupau atunci.
Simțind privirea insistentă a femeii, s-a apucat să răsfoiască, fără să vadă nimic, o revistă, găsită pe măsuța din salon. Își făcea speranțe că va scăpa de corvoada unei întâlniri care știa că nu-i va îmbunătăți ziua.
– Iertați-mă, mi se pare că vă știu de undeva, nu-i așa?, zise femeia, ridicându-se de pe scaun, după ce Andra reușise să-i facă din cele trei fire de păr un regal de coafură.

– Da, cred că ne cunoaștem!, răspunse Aurelia, chinuindu-se să pară entuziasmată.

– Nu știu exact de unde să vă iau, am atâția prieteni și cunoscuți, din facultate, de la master, de la…, înșira ea autosuficientă.

– Ne știm din liceu!, a răspuns sec Aurelia, schiţând un zâmbet, deși putea foarte bine să joace și ea același rol cu al fostei colege. Stăteai în banca din spatele meu, Isabela, cu Ionela și Cristina.

– A, da, nu-mi mai amintesc exact!, continuă minciuna, Isabela. Dar cum îți par, m-am schimbat, ți se pare că m-am maturizat, că am îmbătrânit?, o întrebă pe Aurelia, în timp ce-și mișca mâinile pe lângă corp.

– A, nu, deloc! Ești aceeași, doar nuanța părului văd că ți-ai modificat-o și te prinde foarte bine!, zise Aurelia, clocotind în sinea ei. Tare i-ar fi spus adevărul. Adevărul că, din păcate, nu s-a schimbat. Cei doi copii n-au scos-o din stadiul de fetiță răzgâiată, mult prea mândră de propria persoană, mult prea încrezătoare în calitățile fizice.

Isabela făcea parte din categoria aceea de frumusețe respingătoare. Chiar dacă fizicul se încadra în niște tipare, ceea ce venea din interior anula celelalte calități. Nici minionă, nici înaltă, suplă, cu buze cărnoase și ochi mari, Isabelei îi lipsea acel ceva care înnobilează omul. Îi lipsea căldura, iar excesul încântării de sine îi mutila personalitatea. Așa era cu ani buni în urmă, așa se afla și astăzi. Timpul, multele studii pe care i le înșirase Aureliei, n-o ajutaseră cu nimic în acest sens, nu-i cultivaseră sămânța candorii. Doar o făcuseră să uite niște chipuri pe care le știa, dar nu-i spuneau nimic.

Frumuseții nu-i putem atribui o definiție exactă. Putem doar adăuga mereu și mereu, din noi, lacrima purității eului, șlefuirea permanentă a noastră, lăstarii binelui, pe care suntem capabili să-i naștem.

Unul dintre cei mai apreciați autori de literatură spirituală, Anselm Grün, spune în cartea lui „Frumusețea”, că Dostoievski mergea o dată pe an la Dresda, pentru a se reculege în fața icoanei Madonei Sixtine. Fiind întrebat de ce face asta, scriitorul a răspuns: „Trebuie ca măcar o dată pe an, să-mi pot ridica privirea spre o figură umană, ca să nu mă mai îndoiesc de mine și de ceilalți oameni”.

Anselm Grün constată că „vederea Madonei, pe care Rafael a pictat-o ca pe o femeie foarte frumoasă, avea un efect benefic asupra scriitorului. Simțea neapărat nevoia de a se umple de fumusețea Mariei. Acest fapt îi permitea să se accepte pe el însuși și să nu mai fie disperat de propria micime. Frumosul din Maria îi reda încrederea în oameni”.

Frumosul din noi răzbate prin porii ființei, mai abitir decât frumosul comercial. Unul transmite, altul vinde. Depinde ce alegem. Ce ne dorim.

Laur și Aurelia erau doi frumoși, doi nebuni curajoși în dragostea lor. Frumusețea lor făcea rabat de tipare. Frumusețea unuia o completa pe a celuilalt, neajunsurile făceau scut împreună, dar mai mult de atât, construiau împreună, frumusețea în doi.

(va urma)