Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Laura

 

Senini pășeau mai departe, suflete regăsite după furtunile altor vieți, adăpându-se din roua cerurilor, învelindu-se în cearșaful luminii care-i călăuzea prin desiș. Perdeaua de fum a întunericului se disipa sub respirația lor de catifea. Ploua cu stele, în nopțile nesfârșite, de drag și dragoste. Picăturile se așezau cuminți, pe pleoapele neobosite de privitul irișilor de smarald. Genele mângâiau duios obrazul, iar zorii întârziau voit, complici fideli ai iubirilor clandestine.

Minutele fericirii se înșirau, soldați ordonați pe pridvorul așteptării. Era seară de toamnă târzie, când îngerul și-a desprins aripile, devenind copilul ce vrea să se nască. Facerea produce durere. O durere dulce-amăruie care ia în stăpânire ființa întreagă a mamei. O strângere în brațe, în brațele puternice ale Divinității. Asta simțea Aurelia.

Travaliul a fost lung, de 12 ore. Deși se încăpățâna să nască natural, să afle toate tainele aducerii pe lume, să-i arate singură copilului calea spre lumină, nu a reușit. Manuela, medicul obsterician-ginecolog, a luat decizia brusc, să nu se mai aștepte un minut în plus. Cezariana era singura soluție. Și a avut dreptate. Copilul avea cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului.

Aurelia nu-și simțea corpul, dar vedea și auzea tot. O neliniștea agitația din jurul ei. O cuprinsese panica. Încerca să rămână lucidă, se pierdea încet-încet. Se agăța de asistenta care se afla lângă ea și care încerca să o țină de vorbă. Aurelia o întreba nimicuri, numai să nu cadă pradă fricii cumplite. „Ce brățară frumoasă, de unde își cumpărase ceasul, …”. Nu avea curaj să întrebe nimic de copil.

Cei care-i nășteau copilul nu vorbeau între ei. Era liniște, o liniște spartă doar de instrumentarul medical și de foșnetul halatelor. Își imagina burta ei tăiată, sângele șiroind. Se gândea la starea copilului care nu voise să vină singur. Timpul care trecea, iar țipătul întârzia să apară. Toate acestea o înnebuneau, îi tăiau respirația. Citea în ochii asistentei care nu pleca de lângă ea și îi măsura mereu semnele vitale, că ceva nu este în regulă. O simțea că zâmbește prefăcut.

Pe tavan, deasupra ei se afla un fel de aplică mare, în care trupul întins pe masa de operație se oglindea, de o neclaritate care putea fi deslușită, dacă privea cu atenție. S-a uitat pentru o secundă. A zărit pata roșie, apoi și-a întors capul spre asistentă, și așa a rămas până când i-a auzit glasul, până când a văzut-o pe Laura. O fetiță de patru kilograme și 56 de centimetri.
I-a adus-o pentru o clipă la piept, cât s-o sărute și să se pornească în hohote de plâns, din care nu se putea opri.

– Au fost încă două nașteri azi! Ești cea mai plângăcioasă dintre mame!, a zis doctorița care-i născuse copilul, și care-i cerea să se oprească.

– Totul este în regulă. Copilul e sănătos, tu ești bine, iar în câteva zile vei fi și mai bine! Acum o să fii dusă în salon. Mâine îți vei vedea fetița din nou. Dacă lucrurile decurg așa cum sper, veți putea sta împreună, i-a spus medicul, la plecare.

Aurelia avea încredere în doctorița Manuela, prietena lui Laur. Ea a și botezat-o mai târziu, pe Laura.

Ziua aceea a fost grea, chiar dacă nu născuse natural. Fusese o solicitare psihică și emoțională foarte intensă. Și-ar fi dorit să-și mai vadă fetița, dar știa că acesta-i protocolul.

Nici pentru Laur nu fusese o zi ușoară. Așteptarea îl chinuise și pe el. Ardea de nerăbdare să le vadă pe amândouă, iar regulile spitalului nu-i prea permiteau. Așa cum îi era felul, nu se lăsa intimidat de niște protocoale, făcute oricum spre a fi încălcate.

S-a dus mai întâi și și-a luat copilul în brațe, „certându-se” cu niște portari, apoi dând peste niște asistente drăguțe, care-i admirau scrisul, a căpătat derogarea aceasta. A stat minute bune cu Laura, care i-a și zâmbit, așa cum i-a mărturisit Aureliei când s-a furișat în salonul în care se mai afla și o altă proaspătă mămică.

– E frumoasă, seamănă cu tine!, a spus Laur, cu lacrimi în ochi.

– Ba nu, seamănă cu tine! E minunată!, i-a răspuns Aurelia.

– Aș vrea să stau aici cu voi! Acasă e frig și întuneric! E o liniște care nu-mi place!, îi mărturisea Laur.

– În câteva zile vom veni acasă și vom fi trei! Mâine vii din nou să ne vezi. Și noi ne simțim singure fără tine!

Așa a dormit Aurelia, vorbind cu Laur, ținându-l de mână, epuizată de neliniște, de fericire, de toate sentimentele care-o încercaseră în ziua aceea de toamnă târzie, când a simțit cum se naște o viață, un suflet, un înger care-și împrumută aripile unui nou început.

(va urma)