Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Lecția de castrare

Timpul se scurgea lent și anost, în rutina vieții unei tinere de la țară. Zilele de lucru se consumau dinamic dimineața. După prânz se instala un fel de letargie. Orașul tot parcă intra în repaos. Lucra aici de la 18 ani, când după terminarea liceului, facultatea rămânea un vis ce avea să fie împlinit mai târziu.

Venise la interviu cu mama ei. Asistenta medicală din sat le înștiințase că medicul Tudose avea nevoie de cineva pentru farmacia veterinară din Urlați. A mers, deși nu credea în șansa ei. De fapt ceea ce i-a lipsit întotdeauna a fost încrederea în sine.

Întâlnirea cu doctorul veterinar și angajatul cu care ea trebuia să lucreze la schimb nu a durat foarte mult. Câteva întrebări și tot atâtea sugestii. Urma o lună de probă și de învățat totodată. Ceea ce studiase în liceu, nu se brodea întocmai cu ceea ce avea de făcut aici. Nu știa mai nimic despre medicamente, indicații, contraindicații, boli.

Distribuie prietenilor

Anatomia animalelor o stăpânea destul de bine. În rest, nu prea avea aplecare către munca de tehnician veterinar. O scenă din practica de pe teren, obligatorie atunci, i-a confirmat că nu era pentru ea această meserie, și nici invers. Nu se potriveau deloc.

Era vreme bună, poate primăvară spre vară, oricum sezon cald, când castrarea porcilor este recomandată, pentru vindecare rapidă, cu succes. Împreună cu un coleg de clasă, dintr-un sat vecin, l-au însoțit pe medicul veterinar din localitatea de domiciliu, pentru a vedea și a pune în practică operația de castrare. Teoretic, ea știa foarte bine procedura și se înarmase și sufletește pentru asta. Doar că de la vorbe la fapte, distanța e, uneori, uriașă.

Ajunși la gospodăria cu pricina, căci experimentul se întâmpla, nu într-un laborator sau fermă, ci la un nene care-l convocase pe doctorul Timofte, un tip pe cât de deștept, pe-atât de iubitor al licorii lui Bachus, ajunși deci la locul faptei, toată îmbărbătarea pe care și-o impusese s-a dus la primul guițat, la prima zbatere, la primul testicul extirpat. În timp ce doctorul inciza, răsucea, lega, tăia și explica, ea își ținea cât putea picioarele în frâu, pentru a nu o porni la fugă. Ar fi luat-o la goană dacă nu știa că sustragerea de la lecția-practică îi era transmisă la liceu și sancționată ca atare.

Cu îndemânare, colegul de meserie și-a arătat abilitățile de castrator, smulgându-i medicului veterinar vorbe de laudă. Era rândul ei. Trăgea de timp și timpul nu se lăsa înduplecat. Își spală mâinile. Le dezinfectează. Verifică instrumentarul. Foarfece, clește, ace, bandaje, seringă, cleme hemostatice. Toate erau. Doar curajul lipsea. Aștepta parcă ceva. Ceva care s-o smulgă de acolo. Și minunea s-a întâmplat. Vecinul omului pe animalele căruia se dădea examenul a auzit gălăgie și s-a înființat.

– Ce-i tămbălăul ăsta la tine, măi Ioane?

– Am trei godaci și vreau să le dau vânt să crească!

– De ce nu mi-ai zis? Vreau și eu unul, dar să-l păstrez ca vier!

– Iaca, ai noroc! A mai rămas unul nemutilat, ți-l dau p-ăsta!

A scăpat, iar momentul acela i-a creat neliniști multă vreme. Așa cum tulburată, panicată și sigură că nu va face față cerințelor de la farmacia veterinară, a plecat de la interviu. Era convinsă că perioada de probă va fi început și sfârșit. Tot drumul până acasă, mama ei a încercat s-o încurajeze.

– Vei învăța, vei vedea! Orice început își are greutatea lui, dar cu timpul vei deprinde tot ce acum ți se pare imposibil.

Și a avut dreptate. Luna a trecut, apoi un an, doi, trei. Învățase din cărțile pe care doctorul, proprietar al farmaciei, i le recomandase, colegul Nelu, cu ani de experiență în domeniu, îi împărtășise și el multe lucruri care i-au fost de folos. Îi plăcea ce făcea, mai ales că nu era nevoită să castreze porci. Singurele „intervenții” mai complexe erau vaccinurile pe care le aplica, nu zilnic, câinilor și pisicilor. La câini era mai simplu. Pisicile creau, uneori, dificultăți.

În rest, timpul curgea. Căpătase oarece experiență. Se maturizase. Oamenii orașului o îndrăgeau. În zilele friguroase, o doamnă mai în vârstă, clientă a farmaciei, îi aducea un ceai cald. Devenise om de nădejde al drogheriei veterinare.

(va urma)