AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu. La început a fost duminică. Lecții… de trăit

La o nuntă clasică nu se gândise niciodată în adevăratul sens al făptuirii. Rememorând la distanță, nu-și amintește să fi visat atât de arzător, cum li se întâmplă mai tuturor tinerelor, la ziua cea mare. Ziua în care fiecare femeie devine o prințesă, prin grația veșmântului sărbătoresc. Rochia albă, voalul, ritualul în sine nu o lăsau indiferentă. I-ar fi plăcut probabil să trăiască emoția dată de toate acestea, dar nu le râvnea cu disperarea cu care unele femei se agață de un astfel de eveniment.

Undeva, în unghere neștiute de mintea conștientă, simțea că viața îi pregătește ceva ce depășește granițele obișnuitului. La 20 de ani nu știi să te ghidezi după intuiție, dar receptezi undele speciale care-ți sunt transmise de dincolo de orizontul impus de societate, de lumea în care te naști. Poate de aceea ezita să-și facă planuri, să imagineze scenarii legate de viitorul ei.

Sigur că-și punea întrebări, dar refuza posibile răspunsuri. Prefera să le afle dezlegarea pe viu, când va fi să trăiască ce are de trăit. Cununia de la Valea cu Sângeri a fost un moment sacru, un legământ pentru totdeauna al iubirii lor. Fără rochie de mireasă, fără papion și vals. Doar sufletele au cântat Oda neegalată a dragostei și bucuriei, laolaltă cu viorile naturii.

Au plecat spre București mai puternici, purtând armura învingătorilor, indiferent de ce obstacole vor trebui să depășească. Fiecare și-a reluat viața pe care o lăsase aici, pentru că amândoi trăiau două vieți. Viața din Capitală și viața de la Valea cu Sângeri. Urma o perioadă mai aglomerată pentru el, cu treburi redacționale, lansări de carte, expoziții, în timp ce ea își vedea de studii. În săptămâna aceea, profesorul Ștefan Ciochinaru l-a adus în fața studenților pe L.O, politician liberal, mic în statutul ierarhic pe atunci, prea mare pentru putințele lui, astăzi, care le-a vorbit timp de un ceas. După plecarea politicianului, Ciochinaru, deși nu-i atenționase înainte, le-a dat ca temă, pe loc, să scrie despre această întâlnire. Degeaba au cârcotit ei că n-au știut, că nu și-au notat nimic. Profesorul nu s-a lăsat înduplecat.

Următoarea săptămână avea să le aducă lucrările corectate și punctate. La intrarea în sală, după salut, fără alte cuvinte, Ștefan Ciochinaru ridică în picioare doi studenți. Pe ea și un alt coleg. Și îi lasă așa un minut – două, cât răsfoiește el, cu o mină gravă, niște hârtii, timp în care Aurelia simte că-i sare inima din piept, neștiind cu ce-a greșit. Nu greșise cu nimic, dimpotrivă. Amândoi luaseră 10, iar profesorul dorea să-i felicite, ceea ce a și făcut.

Îi povestea cu entuziasm lui Laur aceste izbânzi, iar el era fericit pentru ea și mulțumit că nu se înșelase în privința talentului pe care i-l intuise. El a crezut fără rezerve în Aurelia, mai degrabă ea trebuia să se convingă pe sine, să îndepărteze niște limite pe care și le trasase singură.

Astfel de episoade, căci nu a fost singurul de acest fel, i-au cultivat încrederea în ea și au învățat-o zborul unei profesii spre care el a îndrumat-o. De la el a învățat multe lucruri. Nu doar despre meseria de ziarist. Ci și despre meseria mult mai complicată de a trăi și supraviețui printre oameni. Trebuie să știi să faci imposibilul, să te descurci singură cât de mult poți, îi spunea el. Altfel, pentru lucruri mărunte, „pricepuții” fără carte te vor trata cu superioritate, te vor subjuga. Așa i-a predat lecția schimbării unui bec, montarea buteliei la aragaz, utilizarea drujbei, cuplarea și decuplarea bateriei la mașină, … să pună aripi fluturilor.

Deși prefera lecțiile de jurnalism, își dădea seama foarte bine că el are dreptate. Când simt că ai nevoie de ei, oamenii capătă o suficienţă care se vrea remunerată cu adaos. Dacă îți sunt și apropiați, atunci mângâiatul pe orgoliu trebuie suplimentat. Știa că tot ce-i spune îi va fi de folos mai târziu, dar ea refuza conștientizarea acelei clipe. Acel viitor pe care nu voia să-l afle. Nu-și dorea să se depărteze de prezentul înveșmântat în culorile iubirii.

Altfel, dragostea lor curgea păstrând fiorul şi candorile de la început, suplimentate mereu cu bucuria de a se descoperi mai bogaţi sufleteşte. Fiecare căpătase, fără să şi-o spună, certitudinea că ei doi nu au cum se despărţi vreodată, așa cum râuri limpezi de munte, după ce au trecut printre cascade și stâncării, găsind albia comună, curg mai departe unul prin celălalt .

(Va urma)

 

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!