Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Mama lui

Respirau împreună, împărţeau pe din două bucuriile şi tristeţile. Adierea oricărei înnorări sufleteşti dispărea repede în locul acesta atât de drag. Laur scria, chiar şi atunci când se alinta că nu are nicio idee. Se aşeza la masa de scris și pixul începea să cearnă pe hârtie (încă nu ajunsese tehnologia modernă în comuna prahoveană), fără întrerupere, de parcă zeul inspirației divine îi șoptea la ureche. Și așa era! Doar că vocea aceea se afla în el, în talentul pe care Dumnezeu îl sădise cu dărnicie în Laur.

A scris chiar și în ziua înmormântării mamei lui. Colabora cu multe publicații din țară, și chiar dacă i s-ar fi îngăduit să absenteze o zi, să sară un material, el nu-și permitea această concesie.

Scrisul era parte esențială a vieții lui. Nu era doar o meserie, ci un mod de a trăi. „Mort, copt”, scria. De ce n-ar fi scris și în ziua aceea de adâncă tristețe, când se spune că încetăm a mai fi copii? Când părinții ne sunt duși definitiv, trăind apoi doar în gândul și amintirile noastre. Poate că a scris și pentru a-i aduce un omagiu, pentru a-i fi recunoscător pentru moștenirea literară pe care de la ea o dobândise.

Distribuie prietenilor

Mama lui Laur Prahoveanu era o femeie distinsă, rafinată, cu o bogată cultură, pe care Aurelia a avut prilejul să o cunoască. Ea a fost cea care a întrevăzut ceea ce ei nu doar că nu știau, dar nici nu s-ar fi gândit vreodată că vor trăi. E uluitor cum simt mamele lucruri esențiale din viața copiilor lor.

Ea și Aurelia nutreau sentimente calde una pentru cealaltă. Deși timpul le-a fost parcimonios, a ajuns atât cât să le lege pentru prezent și viitor. Își iubea foarte mult fiul, chiar dacă Laur credea că dragostea pentru fratele lui era mai consistentă. Însă, impresia asta falsă nu clătina în niciun fel piedestalul pe care-o așezase pe cea care-i dăduse viață și împlinirea scrisului.

Mama lui Laur purta întotdeauna cu ea codița blondă, împletită a băiețelului cu păr de aur, de la Valea cu Sângeri. Era talismanul de care nu se despărțise niciodată, până în ziua în care i l-a dăruit Aureliei. Fără nicio pregătire, fără cuvinte, i-a înmânat trecutul, simbolul nașterii și al vieții fiului ei. Acest curaj de a-i transfera fără rezerve bogăția acestei amintiri, avea mare însemnătate. Ea vedea mai departe decât cei doi. N-o considera pe Aurelia doar iubita fiului ei, una dintre multele pe care le cunoscuse. Știa, simțea că va fi mai mult de atât. Ar fi putut să facă această predare de dragoste unei alte femei, dar toate se făptuiesc atunci când le e dat să fie.

Aurelia a primit cu recunoștință mlădița care simboliza iubirea nemărginită a unei mame, promițându-i că fiul ei nu va suferi nicicând de frigul neiubirii.
(Va urma)