Adio! Rămâi cu bine, iubire clandestină. Rămas bun debut al vieţii fără fard. Multe au fost de luat aminte în călătoria ce acum se încheie, dar şi mai multe îşi aşteaptă dezlegarea. Închizând ușa farmaciei pentru ultima dată, punea lacăt unei etape esențiale. Altădată ar fi ferecat-o cu ușurință, fără umbra regretului. Ar fi lăsat-o în urmă fără să-și întoarcă privirea, alergând fără oprire pe ulițele necunoscute ale viitorului. Astăzi însă durerea împovăra apăsător, insuportabil, făcând să sângereze amintirile. Toate amintirile se comprimaseră într-una singură. El. El, care dezertase din iubirea aceea intensă, pură, fără atingere cu păcatul minciunii, exersat de cei cu experiență.
Cum să supraviețuiască ea unui astfel de seism sufletesc? Cine să-i explice că dragostea, la fel ca omul, se naște și moare. Uneori mai devreme, alteori mai târziu! Infinitul e doar un simbol matematic, fără atingere cu sentimentele. Abia ce învățase limbajul iubirii adevărate, iar acum se vedea nevoită să-l îngroape, să uite să-l vorbească. Să nu-l audă nici în gând. Buzele să nu-și amintească sărutul, să devină amnezice. Dar, cum să facă toate astea?
În fapt nici nu-și dorea. Chiar dacă gândurile lui nu o vor mai ajunge, chiar dacă palmele i-au uitat mângâierea, ea nu va renunța la nimic din tot ce-au trăit și tot ce-au simțit. Îl va purta la reverul sufletului, bucurându-se în tăcere de șoaptele lui, de mirosul lui, de îmbrățișările din care se desprindea cu greu de fiecare dată.
Își căra cu stoicism bagajul neîncăpător de deziluzii și nefericire. Se simțea deseori în pragul abandonului de sine, de tot ce își propusese să realizeze. Drumul necunoscutului își aștepta startul. Începerea anului universitar îi crea mari emoții, mai ales că trăia singură experiența aceasta. N-avea cu cine o împărtăși. Părinții ei se bucurau în felul lor de reușita ei, fără prea mari încurajări.
Cât de mult și-ar fi dorit ca Laur să fie lângă ea. Măcar o clipă! Să-i spună ceva, orice. Să-i spună că totul va fi bine, iar ea îl va crede. Dar el era prins. Cu viața lui. Cu doamna blondă. Se chinuia îngrozitor imaginându-și-i pe amândoi acolo, unde începuse iubirea lor.
Chiar să fi uitat-o, Laur? – era întrebarea pe care și-o punea mai mereu, pedepsindu-se, parcă.
Să fi uitat el atât de ușor ce inima lui a glăsuit?
Nu făcea parte din categoria acelora care rostesc cuvintele doar din buze. El le mărturisea cu sufletul. Și spunea adevărul. Doar că, acum, acel adevăr, nu coincidea cu tăcerea lui lungă.
Dacă ar fi avut măcar posibilitatea să-i explice ce s-a petrecut în acea sâmbătă. Să știe că absența ei n-a fost abandon. Doar n-o putea bănui de așa ceva! I se dăruise lui cu totul.
Știa că el i-a predat cea mai frumoasă lecție despre iubire. Știa că îl iubește până la cer și dincolo de orizont. De ce o pedepsea astfel?
De ce n-o înfrunta? Să-i spună în față părerea lui crudă despre ea. Era mai onest decât să dispară în ceață. A ales calea cea mai dură. Să adâncească hăul disperării și să reteze elanul celor mai curate sentimente. Dacă își dorea s-o facă sufere, a reușit, cu asupra de măsură. I-a arătat, fără menajamente, și cealaltă față a iubirii.
(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma)
