• Home
  • Literatura
  • Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Pentru rău nu ne găsim pregătiți niciodată

Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Pentru rău nu ne găsim pregătiți niciodată

giorgiana radu

De ce se întâlnesc oamenii pe pământ? De ce vin unii către alţii, trecând bariere impuse ori inventate de „binevoitori”? Pentru a trăi, pentru a clădi, pentru a iubi, a suferi și, invariabil, pentru a muri.

Cum trăiesc oamenii? Cum pot, cum știu, cum învață!

Cât trăiesc? Atât cât le e dat. Unii se încăpățânează să fie matusalemici, retezându-li-se însă repede calea, alții, nu fac nimic special, doar trăiesc, și mai, mai că ating vârste biblice.

Parcurgerea vieții nu e un banchet continuu. Sunt furtuni vremelnice, potop de lacrimi, încercări grele care trebuie înfruntate, trăite. Prin astfel de turbulențe nu se poate trece altfel, decât acceptându-le. Făcându-le partener de drum. Oricât de imposibil ar părea. De multe ori, când seninul vieții pare să nu fie zdruncinat de nimic, de după colțul întâmplării se ivește brusc nedoritul. La început te bulversează, apoi, treptat, constați că nu există altă cale, și e musai să te lași centrifugat de tot ce vine, bun sau rău, chiar dacă pentru rău nu ne găsim pregătiți niciodată.

Nici Laur și Aurelia nu făceau excepție de la regula vieții. Știau alfabetul iubirii. Aveau din belșug tot ce compune confortul armonios al unei familii. Proiectele lui erau și ale ei, și vice versa. Laura, care creștea frumos, era topită după tatăl ei. Somnul o găsea musai pe umărul lui, în timp ce-l asculta spunându-i o poveste. În fiecare seară alta, și aproape mereu aceeași – „Ivan Turbincă”.

Vocea lui o liniștea. Tot ceea ce spunea tati era înălțător. Era eroul ei. Soclul pe care-l așezase atingea cerul, ajungând chiar mai departe. Se afișa mândră lângă el, pe scene și oriunde. De mână cu tati, Laura se simțea puternică și de neînvins. Urcau dealuri, și munții îi străbăteau amândoi, până ce Luna îi trimitea la culcare. Laur îi împărtășea din tainele vânătorești. Pășeau pe urmele vulpilor, ori mistreților, iar dacă se ivea vreun șarpe, Laura alerga după el să-l prindă, căci tatăl ei îi povestise cum, copil fiind, a prins un șarpe, pe care mult timp îl ținuse captiv.
Laura își iubea tatăl mai presus de tot și toate, și îndrăgea tot ce-i plăcea lui. Îl imita în grija pentru animale, în pasiunile lui. Își însușea aproape tot din comportamentul lui. Ca un om matur, critica muncitorii care nu respectau indicațiile tatălui său. Era atentă la nuanțe. Știa tot. Făceau planuri împreună. Se aliau, uneori, împotriva Aureliei, care-i dojenea pentru te miri ce.

Simțind-o pe Laura mult mai atașată de tatăl ei, decât de ea, Aurelia a încurajat apropierea lor. Nu a fost niciodată cercetată de sentimentul geloziei. Ba dimpotrivă! Camaraderia lor o făcea fericită. Se hrănea cu bucuria de a-i vedea împreună, parteneri de muncă, de joacă, de boacăne.

Laur era permisiv cu fiica sa, iar Aurelia încerca să mențină un echilibru, fiind ceva mai aspră. De multe ori, când ea spunea „nu” cerințelor Laurei, tatăl spunea „da”, rezultând din această diferență de opinii că Aurelia este o mamă rea. „Cea mai rea mamă din lume”, spunea Laura uneori, când nu i se dădea acordul pentru ceva anume.

Amândoi își iubeau copilul, iubeau viața de familie pe care o trăiau. Proiectele scriitoricești ale lui Laur, și cele de refacere a vechiului conac se desfășurau natural. Totul decurgea fără sincope majore. Până într-o zi, când schimbarea macazului s-a făcut abrupt.

Laur era un om sănătos, viguros. Cu excepția unor controale de rutină, pe care era obligat să le facă pentru mici probleme cardiace moștenite pe linie paternă, nu se arăta suferind. Internările scurte pentru investigațiile necesare nu durau mai mult de trei zile, timp în care Aurelia îl însoțea. Nu-i plăcea spitalul lui Laur. De fapt, ideea de a se ști internat. Nu-i plăcea să fie singur. De altfel, de când alcătuiau un cuplu, Laur și Aurelia nu petrecuseră nici o zi, nici o noapte despărțiți, cu excepția săptămânii în care Aurelia a născut-o pe Laura.

Așa simțeau, să nu-i separe zile, ore, nopți. Să fie împreună mereu. Acesta a și fost semnul care i-a adus laolaltă definitiv. Faptul că nu se mai puteau desprinde unul de celălalt. O zi petrecută împreună se prelungea la o săptămână, iar săptămâna care ar fi trebuit să-i țină la distanță, se rezuma la doar o zi, așa încât au decis să nu se mai despartă nicicând, nici un ceas, nici două, niciodată.

Destinul însă, el care-i chemase din lumi diferite, care-i adusese peste legi scrise și nescrise să-și compună singuri propria poveste, împotriva tuturor, tot el avea să-i pună în fața unor grele încercări. Le va scrijeli sufletul, îi va trece prin sita fină a durerii, îi va arde pe rugul neîndurător al suferinței.

(va urma)

Parteneri