Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Prima noapte de dragoste

Zilele treceau anevoie, dominate de gânduri, închipuiri. O încercau emoții legate de viața nouă, cea de student, pe care urma s-o trăiască din toamnă. Întrebările veneau cu repeziciune, iminența carambolului fiind de neevitat în întârzierea răspunsurilor. Căci cine să răspundă atâtor nedumeriri? Răspunsurile vin singure, pe neașteptate, urmări ale acțiunilor, dar nu imediat. Nu toate răspunsurile sunt la îndemână, știute din cărți ori experiențele altora. Pentru a dezlega unele enigme, e nevoie de propriile trăiri, condimentate cu ce-ți oferă întâmplarea. Trăiește și vei găsi cheia zbuciumului interior. Ceea ce trebuia să facă și Aurelia. Să lase chinul întrebărilor deoparte și să trăiască tot ceea ce i se pregătise.

Orașul în care încă lucra oferea uneori pauze lungi, iar oamenii se arătau foarte puțini, până la deloc. Parcă îi mătura cineva de pe trotuare. Îi plăceau momentele astea de solitudine. Se așeza în ușa farmaciei, pe treapta ultimă care dădea în interior și asculta liniștea urbei. Privea ca pe un spectacol nimicul ce se petrecea în jur. Acest respiro aducea mulțumire, dar și un sentiment de panică totodată. Era bine venit pentru sedimentarea gândurilor doar. Când umbra rece a iluziilor se reliefa spre ținuturi prea îndepărtate, incompatibile cu realitatea, anxietatea își croia poteci.

Și totuși, starea asta nedefinită nu-i displăcea. Așa, în tăcere și visare a găsit-o el când, după două săptămâni, s-a întors în Prahova. Liniștea aceea mormântală cânta acum cu patos o odă a bucuriei, iar cerul își revărsa toată lumina soarelui, a lunii și a stelelor deopotrivă.

Distribuie prietenilor

Era spre încheierea programului. A așteptat-o cincisprezece minute, să se facă ora exactă a închiderii. Au vorbit tot drumul. Mai mult el. Conducea și o instituție de presă, cu zeci de angajați. Nu întotdeauna lucrurile mergeau bine. Seriozitatea unor redactori era de multe ori îndoielnică. Trebuiau supervizați atent. Un material nu putea fi publicat oricum. Informația trebuia verificată din mai multe surse. Nu poți da pe flux orice bârfă îți ajunge la ureche. Îi spunea foarte multe detalii tehnice, iar ea îl asculta cu mare atenție. De fapt, el îi preda o lecție de ziaristică. A fost bucuros să afle că i-a urmat sfatul și s-a înscris la Facultatea de Jurnalism.

Deși vorbeau despre lucruri pragmatice, amândoi erau sub asediul fericirii. Da, chipul lor povestea fericirea reîntâlnirii, chiar dacă niciunul dintre ei nu devoala acest sentiment.
Copleșită de prezența lui, își dă seama că a trecut cu vreo două stații de casa ei. Când îi spune să oprească, el o tachinează.

– Stai liniștită că nu te răpesc! Mi s-a spus că Negru, câinele meu, nu se simte bine de vreo două zile. Am un prieten medic veterinar, şeful Poliţiei Sanitar Veterinare Prahova, dar e plecat și vine abia săptămâna viitoare. Aș vrea să-l vezi, poate-i găsești un leac.

Ajunși acasă, muncitorii nu se zăreau în curte așa cum se întâmplase dățile trecute când ea a fost acolo. Câinele, o încrucișare de Ciobănesc german și Brac german era în cușca lui, apatic. La o examinare mai la distanță – îi era teamă să se apropie de câinii de talie mare – a observat o pată care aducea cu o rană. Putea însemna probleme parazitare, pe care uneori câinii le fac, însă nu se putea pronunța asupra tratamentului, până nu știa cu certitudine diagnosticul. Îl va întreba a doua zi pe șeful ei, medicul Tudose.

Rezolvând parțial cazul pentru care venise, ar fi trebuit s-o ducă acasă. A invitat-o să urce câteva minute. De data asta, nu au mai stat în holul acela cu teancuri de cărți, unde se mai adunaseră și alte cutii cu obiecte. A condus-o într-o cameră care putea fi și sufragerie, și dormitor. Cum totul era un șantier deschis, nu existau multe variante. O cameră mare, un pat dublu, o măsuță verde, rotundă în mijlocul încăperii, o oglindă ovală de cristal, într-un cadru din lemn de trandafir în colțul din dreapta. Mobilier vechi, de calitate, pereți din piatră. Totul era desprins din alte vremuri, pe care el încerca să le reconstituie acum.

S-au așezat la masă. El a deschis o sticlă de vin roșu demi-sec. Au ciocnit. Pentru bucuria revederii. Ea, ușor intimidată. El, deși părea stăpân pe situație, avea oarece neliniști. Au vorbit un ceas, apoi ea s-a ridicat, semn că trebuie să plece, deși o voce interioară-i striga să nu se grăbească.
Ieșind din cameră, dând să intre pe holul ce ducea spre ieșire, s-a împiedicat de un prag înalt de lemn. În timp ce ea punea incidentul pe seama vinului, deși abia de îl gustase, el a ajutat-o să se ridice. I-a masat genunchiul afectat de căzătură. A ținut-o de mână până ce s-au strecurat printre munții de lucruri care își așteptau rânduirea. Ajunși la ușă, trăgeau de timp, nu prea se îndemnau spre mașină. Fiecare aștepta ceva de la celălalt.

– Ce seară splendidă! Nu vrei să împărțim pe jumătate frumusețea ei? Și până să-i răspundă, buzele lui îi luaseră în stăpânire gura. Sărutul mistuitor, prelungirea unei veșnicii de dor și dorință, i-a unit în noaptea aceea definitiv. Trupurile lor parcă se știau dintotdeauna. Mâinile își cunoșteau urcușurile și alunecările atingerilor, degetele desenau freamătul năvalnic pe piele. Erau un tot, o rimă perfectă, trup și suflet.
Se făcea dimineață și somnul nu se lega de ei. Sau nu voiau ei să se lase prinși în mrejele lui. Se înfruptau cu nesaț din fiecare minut pe care-l trăiau. Parcă se așteptau de-o viață. Și ar fi stat așa, îmbrățișați, o sută de vieți.

Abia ațipise, culcușită în brațele lui, că se făcuse ora să plece la serviciu, și oricât de îmbietor suna îndemnul să nu meargă, nu s-a lăsat pradă tentației emoționale.
A dus-o până în fața farmaciei, cu promisiunea că seara se va întoarce s-o ia. S-au sărutat, iar buzele lor care se cunoșteau refuzau să se despartă.

(Fragment de roman. Orice asemănare cu persoane reale e întâmplătoare. Va urma.)