Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Pustietate

Două minute cât două vieți și-o veșnicie. Oare au vorbit sau doar și-au ascultat tăcerea care povestea mai mult decât și-ar fi dorit ei să-și spună? Orice rostire ar fi fost de prisos. Ar fi provocat și mai multă suferință. Uneori, comunicarea prin tăcere aduce vindecare. Tămăduiește bolile grave provocate de abundența cuvintelor glăsuite fără folos. Risipa vorbelor poluează. Ei știau asta. Ori, dacă nu știau, simțeau, căci altfel de ce tăceau?

Era miezul nopții, iar ei vorbeau tăcând. „La mulți ani!”, răsunau entuziasmate vocile bucureștenilor. Cerul, o torță multicoloră, amuțise și el sub asediul pocnitorilor. Războiul vesel ce se ținea sub fereastra ei n-o ajungea sub nicio formă. Auzea doar respirația gândurilor. Vorbele lor strigau neîncetat adunarea. Se chemau, își cântau dragostea, dorul, amarul. Amar era și vinul acela, ultimul pahar din care ea se împărtășea cu otrava singurătății. Gustul catifelat de altădată căpătase asprime. Nici culoarea nu mai era aceeași. Roșul pur se întunecase, se înnegrise.

Totul căpătase o altă închipuire. Neprietenoasă. Rece. De când stătea cu telefonul în mână, nu știa. Se făcuse ziuă. Probabil dormise, căci nu-și amintea nimic altceva în afara tăcerii. Acum amuțise și orașul. Îi plăcea liniștea asta mormântală.

Ieși la fereastră să inspire aerul rece. Să-și revigoreze sufletul amorțit. După mai bine de 24 de ore de letargie, simțea o nevoie acută să iasă, să meargă, să respire. Bulevardul Mircea Eliade, pe care-l traversa în fiecare zi, spre Piața Dorobanți, de unde-și cumpăra ziare și reviste, astăzi, în prima zi a noului an, era pustiu de oameni, pustiu de mașini. Nicio vietate nu i se arăta. Îi pria pustietatea asta. Putea să-și descătușeze suferința, fără spectatori. Totuși, la un moment dat, a simțit brusc nevoia să se întoarcă acasă. O panică inexplicabilă a cuprins-o.

Silențiozitatea orașului nu părea firească, ea era singură. Avea impresia că ceva rău stă să se petreacă. A alergat, simțind permanent că ceva, cineva o urmărește. Nu avea curaj să privească înapoi. Nici când și-a pierdut gheata nu s-a oprit. Când a ajuns acasă a realizat că piciorul drept nu e încălțat, șoseta nu mai are călcâi, iar talpa o doare în partea din față.

Era speriată! Nu-și dădea seama dacă panica ei a fost întemeiată sau doar generată de chinul interior. Telefonul suna insistent. Îl abandonase în hol și nu avea de gând să răspundă. Oricine ar fi fost! Se simțea obosită, părăsită. Neputincioasă. Fusese prea mult tot ce trăise în ultimele două zile.

Nici nu mai știa exact ce se petrece cu ea. Nu-l învinovățea pe Laur, ba chiar își făcea mea culpa, gândindu-se că s-a lăsat pradă melancoliei depresive de sărbători.

În fond era doar o zi, o noapte, botezată Revelion. Apoi, viața își repornea motoarele amorțite de abundența hranei și a băuturilor sofisticate. Iubirile renășteau și ele. Sau sucombau. După caz. De ce atâta suferință, din pricina unei nopți de iarnă?

(va urma)