Doctorul avea obiceiul să petreacă un ceas – două la farmacie, dimineața, și apoi spre ora închiderii. Nu din lipsă de încredere față de angajații săi, ci mai degrabă pentru a socializa cu clienții. Uneori îl mai vizita câte un prieten și tăifăsuiau pe diverse teme, în special politice. Cu timpul, câștigase încrederea șefului său. Cel mai bine a realizat acest lucru într-o zi, când la farmacie s-a înființat o femeie în vârstă acuzând-o că i-a omorât găinile.

Bătrâna venise să cumpere ceva împotriva paraziților externi la păsări (păduchi). I s-a explicat clar că soluția respectivă, adăugată în 10 litri de apă, se dă în interiorul cotețelor, se așteaptă două zile, și abia apoi păsările aveau să doarmă din nou acolo. La dojana primită, nedrept, din partea femeii se mai aștepta după plecarea acesteia la una și mai dură din partea doctorului. N-a fost deloc așa! Doctorul se amuza!

– De ce nu i-ai scris, măi domnișoară, pe o hârtie instrucțiunile, tu nu știi că oamenii, de la o vârstă, se tâmpesc?

Ei nu-i ardea de glume. Deși nu avea nicio vină, un astfel de episod nu putea trece fără urmele amărăciunii. A fost primul și singurul incident de acest fel.

Altfel, lucrurile mergeau bine, fără reliefuri înalte. Când nu avea clienți citea, dezlega integrame ori aranja medicametele pe rafturi. Hrana pentru câini și pisici o ambala în pungi mai mici – nu toți cumpărau saci întregi -, oxitetraciclina, antibiotic pudră de culoare galbenă, o cântărea în pliculețe din hârtie albă, de 50 și 100 de grame. Își înlesnea astfel munca și nu-i lăsa pe oameni să aștepte.

– Bună ziua! glăsuiește o voce pe care o știa.

Ridicând privirea din lista cu necesarul pe care doctorul Tudose i-o ceruse, răspunde cu întârziere. Era domnul care o adusese în dimineața aceea de iarnă, la serviciu. Trecuseră câteva luni și acel moment se pierduse printre amintiri. Nu se mai gândise la acea zi. De fapt, la ce avea să se gândească? Un domn amabil a ajutat-o într-un moment dificil. Se întâmplă astfel de lucruri. Și totuși, ceva special îi rămăsese de atunci. Glasul și zâmbetul lui, pe care părea că le știe înainte de a le ști. Timbrul acela atât de altcum, senzual și grav totodată. O îmbinare stranie și armonioasă. O voce care nu putea fi uitată sau confundată. Și zâmbetul cuceritor. Și ochii verzi.

Abia acum îl vedea cu-adevărat. În dimineața aceea era înfofolit într-un costum vânătoresc ce-l asemăna foarte bine cu un uriaș. Aducea mai degrabă cu un urs, cum l-a și alintat mai târziu. Astăzi avea în față un bărbat atrăgător.

– Ce-mi puteți da pentru un câine lup? Vreau să-l răsfăț.

– Avem Chappi și Pedigree!

– Care-i diferența dintre ele?

– De calitate, deci și de preț!

– Dați-mi ce credeți dumneavoastră, domnișoară!

A luat câteva kilograme de hrană uscată pentru câini, a mulțumit și a plecat. Deși nu aveau nimic de ascuns, amândoi s-au comportat ca și când nu se cunoșteau. Doctorul care era de față, după ce-a ieșit domnul din farmacie s-a așezat la fereastră, urmărindu-l cu privirea.

– Parcă îl știu de undeva! Uite, s-a urcat într-o mașină cu număr de București. De unde Dumnezeu îl știu?

Ea nu a spus nimic. A tăcut toată după-amiaza. Era un fel de protest. Îl învinovățea pe doctor pentru prezența lui acolo, în acea zi, în acel moment.

(va urma)