Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Un copil și-o verighetă

Un copil. Dumnezeule, niciodată nu gândise atât de departe. Știa, ca orice tânără, că la un moment dat va trăi această experiență, dar nu acum, nu în acest context. Își amintește cum în adolescență, sora ei mai mică, dădăcea bebelușul unei mătuși, cu o grijă aproape maternă, în contrast cu vârsta ei. Îl hrănea cu biberonul, îi schimba scutecul, îl adormea.

Aurelia se bucura de omulețul drăgălaș doar ținându-l în brațe. De celelalte se ținea la distanță. Când cel mic regurgita, după alăptare, intra în panică. Se speria doar la gândul că micuțul se poate îneca. Tresărea când tușea, când plângea, aparent fără motiv. Frica o ținea pe Aurelia departe de ideea maternității. Astăzi nu avea cum să fugă de evidența ei.

Realitatea nu putea fi renegată, adevărul nu putea fi pus la îndoială, oricâte teste și-ar mai fi făcut. Era debusolată. Speriată. Plângea. De teamă, de bucurie, nu știa exact de ce. Știa doar că sarcina aceasta venită ca un bumerang o bulversase. Încerca să-și pună ordine în gânduri, dar ele se învălmășeau și mai tare. Era studentă, mai avea doi ani de facultate. Iubirea dintre ea și Laur era solidă, dar, oare, suporta greutatea nașterii unui copil?

Sentimental, da, însă erau lucruri care planau apăsător asupra vieții lor. Cum îi va spune lui Laur? Care va fi reacția lui? – se frământa Aurelia, iar întrebările curgeau continuu în mintea ei, în timp ce răspunsurile pe care și le dădea o împingeau și mai tare în hăul disperării.

Era ziua ei, iar Laur trebuia să vină. Se gândise să nu-i spună deocamdată, să amâne momentul, deși știa cu certitudine că nu poate mima o stare care nu-i aparține. Lucru care s-a și întâmplat. Laur simțise de când a intrat, de la prima privire, din îmbrățișare, chinul ei interior.

Venise vesel, cu un buchet imens de trandafiri albi, și un cadou special, cum spunea el. Îi cumpărase o bijuterie splendidă. Un inel din aur alb și aur galben, pe care trona discret o pietricică prețioasă. Acest inel încununa, susbstituind verigheta, căsnicia dragostei lor, completând cununia înfăptuită de ei, la Valea cu Sângeri.

Momentul acesta sublim se suprapunea dureros peste furtuna ce-o răscolea pe Aurelia, deși se completau perfect. Totul părea bine gândit, dar nu de ei. De cineva care-i adusese împreună, care le ghidase inimile până aici. De-ar fi fost conștienți de ceea ce trăiesc acum, de magia care-i învăluie, atunci totul și-ar fi pierdut din intensitate, din freamătul înălțător ce le fusese dat.

Laur a ascultat-o, fără s-o întrerupă. De fapt, nici nu avea ce să întrerupă, căci cuvinte au fost puține. Două. „Sunt însărcinată”. Apoi tăcerea a cuprins garsoniera, care de obicei trimitea ecoul neastămpărului glasurilor lor. Tăcerea a durat. Să fi durat o veșnicie, ori o veșnicie și un pic, sau poate doar o secundă. Secunda trezirii. Nici el, nici ea, n-au certitudinea timpului acelui moment. Tot în tăcere a îmbrățișat-o. Strâns. Apoi au vorbit, tăcând, despre rodul iubirii lor.

(va urma)