Ce întorsături pot lua, uneori, vieţile omenilor. Schimbarea nu necesită întotdeauna timp, ea vine subit, dirijată parcă de o entitate care ştie precis că aşa trebuie să se întâmple. Un curs firesc al lucrurilor, dar bine rânduit de ceea ce oamenii numesc destin. Şi destinul avea să-i traseze și ei niște pași. Pași pe care i-a urmat natural. Pe care nu i-a confecționat sub nicio formă, în niciun moment.
Drumul iubirii începuse să se întrezărească. Facultatea trecuse de stadiul visului mult visat. În scurt timp, viața ei căpătase o turnură neașteptată. Cu frământări ce-i consumau nopțile. Dimineața, cu ochii cârpiți de somn, pleca spre serviciu, luând cu ea bagajul uriaș de gânduri. De fapt, un gând ce cântărea cât o mie la un loc. El, bărbatul acesta fermecător și inaccesibil, pusese stăpânire pe mintea ei. Gazetăria ocupa locul secund, ceea ce nu era deloc bine. Interviul. Trebuia să se gândească la interviu. Nu se cădea să-și dezamăgească „profesorul”.
De unde să înceapă? Îi știa numele, profesia și câteva titluri de carte care purtau semnătura lui. Ce util i-ar fi fost internetul, dacă ar fi existat. Cum nu se inventase, singura sursă de informare era biblioteca din comună, unde avea fișă deschisă, încă din clasele de gimnaziu. Mergea lunar și împrumuta cărți, unele indicate de doamna Coca, bibliotecara, altele pe care și le alegea singură.
Nu mai trecuse demult pe la bibliotecă. Spera însă în ajutorul doamnei Coca, binedispusă și încântată la vederea Aureliei, probabil și pentru că bibliotecile comunale sunt cel mai adesea pustii. După un schimb de întrebări de complezență, a trecut brusc la ceea ce o interesa. Avea încredere în femeia aceasta ce trecea drept un intelectual rafinat al comunității. Și nu s-a înșelat.
– Laur Prahoveanu? Doamne ce om, ce scriitor, ce … a început să înșire Coca, o femeie a cărei vârstă nu trăda feminitatea.
La auzul numelui intrase parcă în transă. Văzând-o așa exuberantă, a încercat să obțină de la ea tot ce putea, ce știa doamna care-i citise toate cărțile și nu rata nicio emisiune la care participa. La plecare i-a împrumutat trei cărți care purtau autograful scriitorului Laur Prahoveanu. Una dintre ele încununa celebritatea, fiind vândută în zeci de mii de exemplare.
– Să mi le aduci negreșit, țin foarte mult la ele! a strigat ea, deși o știa pe Aurelia serioasă, întotdeauna înapoindu-i cărțile îngrijite, fără maltratări ale paginilor sau coperților. Dar acestea erau speciale și necesitau o grijă suplimentară, cum doar femeile știu să o poarte.
Mersul la bibliotecă fusese o idee bună. Avea să obţină ceea ce sperase. Doar că rămăsese surprinsă de comportamentul bibliotecarei. Reacţia ei la auzul numelui scriitorului arăta nu doar aprecierea talentului literar, ci mai mult de atât. Părea o femeie îndrăgostită. Oare toate femeile care-l știau se molipseau de dragoste subit?
Avea să afle mai târziu câtă iubire a dăruit, și la rându-i a primit bărbatul cu voce puternică, senzuală, inconfundabilă.
Acum îl descoperea cu fiecare pagină citită. Niciodată nu citise trei cărți într-un timp atât de scurt, cu atâta încordare și emoție. Îl vedea, îl auzea, îl simțea aproape. Nu știa dacă zbuciumul acela interior i se trage de la versuri sau de la faptul că sunt ale lui, ori poate amândouă? O dorință nebună să-l revadă nu-i dădea pace. Trebuia însă să se concentreze pe interviu, ceea ce nu-i era tocmai la îndemână. Oricum, ceea ce aflase despre el până acum și ceea ce intuia ea despre elaborarea unui astfel de material jurnalistic au ajutat-o să rezolve un set de întrebări. Cât de bine? Va afla la întâlnirea ce avea să urmeze şi unde el ar trebui să răspundă acelor întrebări. Întâlnire care într-un fel era incertă. Nu stabiliseră o zi, o oră, nimic. Era foarte posibil să nu aibă loc, ceea ce o amăra foarte tare. Aștepta. Dacă a venit de atâtea ori pe neașteptate, de ce nu ar veni acum, când gândurile îl cheamă, iar ele, cuvintele și simițirile din mintea umană sunt telepatice? Dar redactorul merge la personalitatea intervievată, nu invers!
Ar fi putut să meargă la el, la casa-șantier, dar nu i se părea potrivit. Nu era în firea ei, și nici nu voia să-l surprindă neplăcut. În două zile se sfârșea săptămâna pe care Laur Prahoveanu și-o programase aici. Dacă n-avea să-l mai vadă? se chinuia ea, încercând să ia o decizie.
După program a plecat la Valea cu Sângeri, având întrebările notate, deși le știa și pe de rost.
A primit-o între șantieriștii lui, zâmbitor. Apoi pe măsură ce ei plecau, s-au adunat în micul spațiu unde discutaseră și data trecură. Ea întreba, iar el răspundea uneori neașteptat, grăbit, făcea acolade. Ori ea nu avea un reportofon. Scria conștientă că nu a prins decât un sfert din spusele scriitorului.
Dialogul a durat și se lăsase întunericul. Părea neîncheiat, dar nici reporterul, nici intervievatul nu dădeau semne că ar vrea să se încheie.
Interviul a durat. Nu s-a încheiat nici acum!
(Va urma)
