Uneori, viața își deschide toate ferestrele, lăsându-te pe tine, păstor al necunoscutului, să alegi cum vrei să trăiești. Ți se arată deodată furtuna, iar tu, nepregătit și înfricoșat, refuzi s-o înfrunți, s-o primești ca pe un dat. Alergi spre soare, neștiind că, de fapt, norii aceia care negri îți par acum, și de care fugi, sunt de fapt lumina, răsăritul altui început. Căci viața nu începe o singură dată. Viața-i rezultatul infinitelor începuturi.
Un alt început o cerceta și pe Aurelia. Unul căruia nu-i găsea întru totul izbânda. Cel puțin, nu acum. Prea multe incertitudini se înghesuiau, se cuibăreau brutal în zona rațională. Un copil nu-l aduci pe lume doar cu sufletul, ci și cu mintea, cu partea cerebrală. Nu poți să nu te-ntrebi ce-i oferi, dincolo de dragostea nemărginită?
Astfel de frământări o măcinau pe Aurelia, până în ziua în care a înțeles că sunt decizii pe care ți le dictează doar inima, iar dacă știi să-ți asculți inima, ești pe calea cea bună.
Laur trăia, la rându-i, propriile războaie interioare. Comunicarea dintre ei era extraordinară. Au vorbit deschis despre orice, despre tot, încă de la începutul iubirii lor. Astăzi, însă, între ei se așternuse tăcerea asupra unui singur subiect, cel mai important din viața lor. Niciunul nu-și rostea cu voce tare neliniștea. Poate că fiecare aștepta de la celălalt un semn. Curajul de a spune ceva, orice.
Nimic nu se schimbase în comportamentul lor, în afara acestei tăceri. Se lăsau purtați de valul care-i adunase pe același țărm al destinului, respectându-și fiecare responsabilitățile cotidiene, de serviciu, studiu, creație, în cazul lui Laur. Când întâlneau câte un copil, amândoi deveneau atenți, și-l priveau cu drag, cu inimile zâmbind. Bineînțeles, fără comentarii! Dar ochii n-au nevoie de cuvinte. Limbajul lor e de mai mare însemnătate decât își închipuie gălăgioșii.
Aurelia își amintește cum mama lui Laur o întrebase, înainte de a afla ea despre sarcină, dacă nu cumva „are ceva în burtică”, iar răspunsul negativ o nemulțumise. Ea fusese cea care, înaintea tuturor, a simțit prezența copilului. Aurelia se gândea cu tristețe la acel moment. Îi părea rău că nu a avut șansa să-i confirme. S-a stins la o lună, după acea zi în care a presimțit că parte din ea, din fiul ei, prindea viață.
Timpul trecea și, deși nu luase o hotărâre, cu toate că nisipul clepsidrei se arăta grăbit în scurgerea lui, Aurelia a mărturisit familiei că este însărcinată. Misiunea nu a fost deloc ușoară. Vestea au primit-o așa cum se aștepta ea. Au început presiunile. Nu e momentul. Ești tânără. Ești, oarecum, singură. Nu se poate. Tu decizi, dar gândește-te bine. Facultatea. Un copil…Nu..Nu..Nu…
Ajunsese să regrete că le împărtășise această trăire. N-o ajuta la nimic. Sarcina nu era încă vizibilă, așa încât ar fi putut foarte bine să tacă. Sinceritatea îi adusese un adaos de neliniște, peste oceanul deja existent, iar ea avea nevoie de tăcere. Să nu audă pe nimeni, să nu-i spună nimic, să nu-i dea sfaturi. Să fie singură, cu gândurile ei, cu copilul ei, căruia trebuia să-i decidă soarta. Dar nu era singură. Mai era și Laur…
(Va urma)
