Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Un templu al dăruirii necondiționate

A rămas definitiv. A luat cu el tot. Resentimentele poate le-a lăsat în urmă. În rest, tot ce iubise, tot ce trăise a purtat cu sine, oriunde. Nu s-a dezis de nimic, de nimeni. În inima omului e loc și pentru trecut, iar Laur avea o inimă încăpătoare. Toate viețile trăite le-a adunat mănunchi generos, la reverul sufletului.

Laur a trăit intens. Nu și-a impus bariere. Unde era punct, el așeza virgula libertății. S-a lăsat purtat de cântecul dorinței, de neastâmpărul interior. N-a ținut cont de blamul societății. A izbit cu el de zidul indiferenței. Copilul acesta era tot un semn că pentru el nimic nu era imposibil. Traversa cu lejeritate orizonturi pe care alții i le desenau inaccesibile. Nu pleca urechea la gurile răutăcioase, diriguite de invidii. Ceea ce o învăța și pe Aurelia să facă.

– Trăiește așa cum simți, fără să-i auzi și să-i vezi, îi spunea Laur, când îl chestiona cu privire la câte un comentariu răutăcios, scăpat de unii și de alții.

– Am câțiva prieteni care mă urăsc, dar asta nu ne împiedică să conviețuim. Ei râd, crezând că nu știu cum gândesc, eu mă amuz de puținătatea lor. Așa se trăiește în jungla societății, dar nu de-acum, dintodeauna, zicea Laur, cu nonșalanță.

Avea dreptate. A trăi conectat la propria viață, ținându-te la distanță de ce spun și cred ceilalți, reprezenta cheia unei vieți liniștite, fără frământări inutile. Filosofia aceasta, simplă până la urmă, se deprinde în timp. Înmugurește odată cu experiența căpătată prin situațiile de tot felul în care ne aduce viața.

Laur și Aurelia porneau într-o altă direcție a vieții lor, dominată de neprevăzut, ca orice început. Apariția unui copil schimbă total respirația unui cuplu. Nenăscut, el devine parte a familiei încă de la aflarea existenței lui. În cele nouă luni de desăvârșire, cei doi trăiesc precum trei, părinți și copil.

Speriați la început, acum Laur și Aurelia se bucurau intens de binecuvântarea aceasta. Așa cum le era în fire, se hrăneau cu prezentul, fără așezarea la masă a viitorului.

Aurelia învinsese panica ce-o cuprinsese. Acum era fericită. Se simțea împlinită, frumoasă. Devenise femeie. Tânăra inocentă rămăsese în urmă. Deși nu fusese niciodată mulțumită pe deplin de calitățile sale fizice, iat-o astăzi debordând de mândrie, de apreciere pentru ea însăși, cu multele kilograme în plus. Pe stradă mergea cu o siguranță de sine, care n-o mai încercase. Toată ființa-i striga „Sunt fericită. Vedeți, sunt gravidă? Nicicând nu am fost așa frumoasă! Nicicând nu m-am iubit mai mult”.

Își amintește zâmbind o întâmplare. Se afla în tramvaiul 41, în drum spre facultate. O doamnă în jur de 50 de ani, bine îmbrăcată, cam prea elegant pentru mijlocul de transport în comun, o abordează frust. „Aveți implanturi cu silicon, domnișoară?”. Sunt însărcinată, i-a răspuns, cu mândrie, Aurelia. Era vară, burta nu devenise prea vizibilă la patru luni și purta un tricou în dungi albe și roșii, în v, în zona decolteului. Într-adevăr, bustul ei nu prea generos de la natură, căpătase forme considerabile, care au atras atenția unei doamne. A fost primul moment când Aurelia a perceput modificările pe care le suportă trupul femeii gravide.

Multele schimbări care au urmat le-a primit cu recunoștință. Le-a îmbrățișat cu drag și iubire. Erau parte din ea, și din Laur, și din copilul lor. O femeie însărcinată e un întreg univers. O Cale Lactee a iubirii nemărginite. Un templu al dăruirii necondiționate. O mijlocire între cer și pământ, între Dumnezeu și om. O metaforă palbabilă a grației divine.

(va urma)