Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Vremea rodirii
Timpul lunecă repede, viorile lui răsună peste albiile pământului, ode ale iubirii, imnuri nemaicântate. Omul se naște cu libertatea de a iubi, iar iubirea este singura care nu suportă granițe. Nu-i poți pune poprire pe respirație. Oricât s-ar încăpățâna cineva să încătușeze două inimi care ard împreună, nu va izbuti. Cenușa lor va fumega întotdeauna, indiferent de distanță, de noi răsărituri care șterg urmele nevinovatelor apusuri.
Timpul lor căpăta pe zi ce trece consistența durabilității. Simțeau că-și aparțin dintotdeauna, Adam și Eva tuturor timpurilor. Acum venise vremea rodirii, iar Aurelia purta acest rod ca pe o nestemată. Grija maternă îi era la îndemână, așa cum nu și-ar fi imaginat vreodată. Credea că acest lucru se învață. Nu, e ceva firesc, ceva ce există în femeie și prinde aripile curajului odată cu sufletul ce-l poartă în pântec.
Laur, cu experiență paternă, trăia la fel de intens această perioadă. O însoțea pe Aurelia în toate vizitele medicale, cu ecografii și toate cele ce implică protocolul pe care îl urmează o femeie însărcinată. Nimic nu i se părea prea mult.
Mergeau tăcuți. Doar radioul spărgea liniștea din mașină. Era o tăcere dominată de emoții. Urma ecografia care îi anunța sexul copilului. Laur nu avea o preferință, își dorea doar să fie sănătos. Aurelia, chiar dacă nu-i mărturisise lui, și nici chiar ei însăși, spera să fie băiat. Poate pentru a-l avea întotdeauna pe Laur, dacă la un moment dat el decidea să plece. Sau poate pentru că știa că viața fetelor e, de multe ori, mai complicată decât a băieților. Dramatică. Tragică, uneori. Nu știa exact, nu încercase să-și explice de ce avea această năzuință.
Doctorița pe care i-o recomandase prietena lui Laur, cea care se ocupa de monitorizarea sarcinii, era o femeie caldă, cu multă experiență. După ce a plimbat minute bune mouse-ul ecografului pe burta Aureliei, deși identificase de la început ceea ce căuta să afle, exclamă veselă: „aveți fundițe!”.
Deși nu asta își dorea să audă Aurelia, nu însemna că iubirea pentru copil va suporta modificări. Nicidecum. Sentimentele au rămas la fel de puternice, iar umbra dorinței ei s-a disipat neobservată, a rămas o taină a conștiinței, ceea ce fusese de fapt.
În lunile ce-au urmat, Laur și Aurelia n-au fost lipsiți de încercări. Când totul părea că decurge bine, și fiica lor se arăta armonioasă și sănătoasă, în burta mamei care devenea pe zi ce trece mai voluminoasă, s-au infiltrat semne de întrebare. Ceva neclar ridica probleme cu privire la evoluția sarcinii, ceva ce nu punea în pericol viața fătului, dar lăsa grave sechele. Exista o singură clinică în toată țara, care făcea un anumit tip de analize. Acestea deslușeau bănuiala medicilor. Ele arătau binele sau răul.
Nu era ușor să obții o programare la acea clinică, iar timpul nu suporta tărăgănări. Laur se afla în Luxemburg. Făcea parte dintr-un juriu, la un festival internațional de poezie. Erau copleșiți amândoi, dar el nu se lăsa dominat de partea întunecată a lucrurilor. Gândea rațional, încerca să așeze totul, astfel încât incertitudinea să nu-și mai găsească locul. Printr-un prieten a reușit să ajungă la cel mai bun medic de la acea clinică.
Chiar și de la distanță, Laur făcea ca nimic din ce e important să nu se risipească în așteptări care adânceau și mai tare hăul îndoielii. Avea un fel special de a rezolva orice. Nimic nu părea să-i stea în cale.
Dumnezeu îi iubea! Nu putea să le dea atât de mult, ca apoi să le știrbească fericirea. Copilul se dovedea sănătos, iar drumul lui până la naștere nu avea să-i fie cu nimic pus în pericol.
În afara acestei temeri care până la urmă s-a dovedit inofensivă, cei doi părinți au avut o sarcină ușoară. Aurelia nu a avut pofte care să-l solicite în miez de noapte pe Laur, trimițându-l, așa cum alte femei își urnesc soții în căutare de fructe exotice și alte minunății. O singură dată i s-a întâmplat să poftească la ceva.
Se plimbau într-o zi de sâmbătă prin preajma Bucureștilor, cu mașina. Era în jurul prânzului, când femeile veneau de la biserică, purtând fiecare un coșuleț, în care se găsea platoul cu colivă. I se umplea gura de apă, dar nu a avut curajul să ceară colivă. Știa de la bunica ei cum se prepară coliva, că se frământă cu mâna, și nu s-a încumetat să „riște”. În copilărie mânca de la toate bătrânele satului care împărțeau colivă, fără să se gândească la normele de igienă, astăzi însă avea responsabilitatea unui copil, pe care trebuia să-l nască sănătos.
Era o zi în care periferiile orașului, la ieșirea femeilor de la biserică, căpăta, lângă casele mici și prăfuite un aer de sărbătoare. Laur a oprit în dreptul unei bătrâne fără să-i spună de ce coboară. N-a avut timp să-l întrebe fiindcă era deja lângă femeia care ducea agale un coș de răchită cu coliva care se vedea deasupra unui ștergar alb. Nu auzea ce-i spune, dar femeia, cu un zâmbet bucuros pe chip, s-a întors spre mașina din care Aurelia privea nedumerită.
Ia de la mama și să vă crească sănătoasă fetița! A tăiat o porție de colivă pe care i-a întins-o pe un șervețel.
Gata, a zis Laur, și au plecat urmăriți de privirea nostalgică a acelei femei care sigur fusese și ea mamă. Ziua urca senină în fața lor.
(va urma)