Giorgiana Radu: La început a fost duminică – Ziua adevărului

Decizia de a merge a învins și iat-o la Valea cu Sângeri, coborând dintr-un autobuz apoape gol, vis-a-vis de biserică și aproape de primărie. La șosea, casa de piatră nu mai avea împrejmuire. Curțile largi aveau anexe aproape dărâmate. A identificat cam trei puncte de lucru, cu muncitori care trebăluiau în stânga și dreapta. L-a identificat ușor, fiindcă dădea sfaturi, îndrepta o greșeală. Era limpede că e o meserie de care nu era străin. A aflat mai târziu că absolvise și o facultate de arhitectură peisajeră.

Iartă-mă, i-a spus, cu altă voce decât cea cu care polemiza cu meșterii, unii dintre ei căzuți parcă din lună. Mergi în casă și vei găsi câteva mii de cărți teancuri și pachete pe un hol. Încă nu au ajuns să stea într-o bibliotecă fiindcă cincizeci de ani pe aici au trecut vandalii. Alege-ți câteva cărți să le iei cu tine. Știu că ai citit, dar toată viața avem datoria de suflet să asimilăm. Și de unde dacă nu din cărți?!

Erau oameni peste tot. Inclusiv în casă. A dat de cărți și s-a mirat de diversitatea lor. Îl încurca pe un nene și s-a dat mai spre o fereastră a vechii case din care nu mai rămăsese nimic. Balconul din față era pe o rână, iar în spate, unde fuseseră probabil un fel de șoproane erau săpate, pe vechile urme, șanțuri pentru alte temelii de piatră.
A venit și și-a tras scaunul alături. Era evident obosit dar mulțumit.

Distribuie prietenilor

– Am pus mâna pe trei echipe de constructori. Unii sunt pârâți, din pricina asta trebuie să stau lângă ei.

Se apropia asfințitul, iar soarele se lăsa spre cupolele mănăstirii Arnăuțeni, din satul ei. Nu privise niciodată apusul de aici.

– Unde-i ”lucrarea”?

– Aici, și a scos un caiet mare pe care scrisese mai multe pagini.

– Vrei să-mi citești?

– Aș prefera să citiți dumneavoastră!

– Poate testăm și eventuale înclinații radiofonice!

– Nu, nu! – a ripostat.

– Mai caută-ți cărți cât citesc eu, ceea ce a și făcut, trăgând cu coada ochiului să vadă dacă se încruntă sau povestea ei are vreo șansă.

Așteptarea părea nesfârșită. L-a văzut însemnând în câteva locuri și scriind pe câte un colț de pagină. Îmbrăcase literar, credea ea, personajul bătrânei și mai pusese și de la ea câte ceva. Parcă i-a ghicit gândurile.

– Se vede unde ai pus de la tine! O să-ți explic de ce se vede și s-a cufundat mai departe în lectură. Nu părea nemulțumit, dar – așa i s-a părut ei – nici încântarea nu-l dădea afară din casă.

Oamenii începeau să plece și el întrerupea lectura pentru a spune ce au de făcut a doua zi dimineață. Citea din nou cu interes. Se lăsa seara și ar fi trebuit să plece pe jos acasă. Din nou, de parcă ar fi fost telepatici, a spus: Te reped eu cu mașina până la ai tăi. Poate ne și cunoaștem și-i lămuresc că nu trebuie să se împotrivească unei înclinații, fiindcă o ai. Trebuie să urmezi ziaristica.

Acest trebuie spunea totul. Celelalte detalii, observațiile pe care i le făcea, aproape că nu le auzea. Ceea ce era important aflase. Se făcuse târziu. Trecuseră deja treizeci de minute peste ora la care obișnuia să ajungă acasă. A dus-o el, dar fără să-i cunoască părinții. Era inoportun, credea ea. Voia mai întâi să știe cu certitudine că asta avea să facă mai departe, apoi să le dea vestea.

– Cum te cheamă? N-am făcut cunoștință , parcă, sparge el tăcerea în mașină.

– Aurelia Dragu!

– Eu sunt Laur Prahoveanu!

– Știu! Scriitor! Vă vede lumea şi la televizor unde recitaţi poezii sau, cum spune o cunoștință a dumneavoastră din Urlați, dați de pereți cu politicienii puterii.

– Văd că știi câte ceva. Sunt scriitor, jurnalist, dar dincolo de toate sunt îndrăgostit. Îndrăgostit de locurile astea splendide. Uite, niciunde n-o să vezi așa dealuri, așa verde, n-o să respiri un aer mai curat decât cel de aici, de pe meleagurile astea. Nu-i așa că-s minunate locurile?

Avea să aprobe, deși ei i se păreau cu nimic ieșite din comun. Două sate obișnuite. Dealuri, copaci, oameni, greutăți, rutină, viață la țară. Nimic extraordinar! Altcum era ceea ce trăia ea în această perioadă. Întâlnirea cu acest bărbat pe care începuse să-l asimileze drept profesorul, îndrumătorul ei, lua un drum aproape oficial, ceea ce ar fi stins în curând privirea lui caldă de la început. A ei rămăsese la fel și nu avea legătură cu somitatea care era el, fiindcă citise câteva titluri de carte care aveau sus numele lui. Ce o înfiorase când i-a atins mâna nu ținea de notorietate.

Și-au luat rămas bun, nu înainte de a-i mai da încă un test. Uite, zice el cu vocea care avea o gravitate, o sobrietate fără stridențe, dar impunătoare, acum că știi cine sunt, ce sunt, încearcă să afli mai multe despre mine. Îți sugerez un interviu. Nu să-l publici, ci să vedem cum e de abordat acest gen publicistic.

– Un interviu?!

– Da, gândește-te, construiește-l. Eu mai sunt câteva zile prin zonă. Succes!

A plecat fără să mai aștepte ca ea să spună ceva. Dar a oprit și a dat mașina înapoi.

Ciudat!

– Să știi, a spus prin geamul coborât, că talentul ziaristic nu te face mai puțin frumoasă. Ziaristica nu poate omorî splendoarea ochilor tăi. Ai grijă de ei!

Era un fel de declarație de dragoste? S-a întins în pat și i-a spus mamei care o chema la masă că nu are poftă de mâncare.

Așa s-a închis ca un oblon seara, nu și ochii ei care au privit mult timp sfredelind parcă tavanul să vadă ce se află deasupra.

(va urma)