Duminică dimineaţă. Zăpada aceea desprinsă din picturile cerești, ca o prevestire parcă, nicicând nu mai fusese. Și nici n-a mai fost. Nedrept i se atribuie zilei de duminică sfârșitul, finalul unei săptămâni, în general istovitoare. Ea, duminica, poate fi, a fost începutul. Unor vieți dătătoare de alte vieți. Unui destin care bătea la ușa încercării.
Dimineața aceea de iarnă autentică, purta cu sine toate anotimpurile laolaltă. Gerul, nici măcar la stadiul de frig nu era perceput. Toate înțepeniseră și toate se dezghețaseră. Strada amorțită, pustie la primele ore, nu era cu nimic altfel. Autobuzele care treceau rar, într-o zi de weekend se arătau și mai rar, aproape deloc până la prânz.
Dar nimic nu era neobișnuit. Știa că trebuie să ajungă la serviciu, chiar și într-o zi de duminică, de iarnă, de… Avea încredere că mai sunt și alții ca ea. Învățase așteptarea. Vicisitudinile vremii și ale vremurilor o căliseră. Cei patru ani de liceu, navetistă printre maturii navetiști, o aduceau în stație de la orele cinci, când cocoșii își dregeau glasul, iar cei mai mulți tineri de vârsta ei își continuau visele sub plapuma caldă. Învățase responsabilitatea devreme și nu-și permitea să dezamăgească. Nici pe ea, nici pe ceilalți.
Blugii strânși pe picioare, de culoare închisă, geaca nu prea groasă, în granița celei de toamnă-primăvară, de culoarea cafelei, o transformau într-o statuie sumbră, pe fondul imaculat al zăpezii. În depărtare, o mașină neagră rulează încet. În altă împrejurare nu ar fi încercat să oprească o astfel de mașină. Stătea în şosea de un ceas-două, iar picioarele aproape că nu și le mai simțea. Ora la care trebuia să-și înceapă activitatea trecuse demult. Rațiunea a fost învinsă. Mâna s-a aruncat înaintea gândurilor. Le-a lăsat în urmă și a câștigat.
Iat-o în mașină. Se simte ca un ţurţure în bătaia soarelui. Căldura îi dezmorțește trupul, lăsând în urmă ușoara senzație de durere. Abia acum îşi dădea seama că aproape îngheţase. Treptat, frigul îndurat devine amintire și trebuie să se înarmeze pentru înfruntarea celui căruia trebuie să-i facă față ziua întreagă, la locul de muncă, lipsit de orice sursă de încălzire.
Tace, ca mai mereu. Domnul amabil încearcă un dialog, la care ea răspunde monosilabic.
– Știi cine sunt?
– Nu, ar trebui?
– Nu neapărat!
Vorbesc despre animale, mai exact despre câini. Despre sensibilitatea celor de rasă mai ales, în primele luni, când Parvoviroza le poate fi fatală dacă nu sunt vaccinați la timp. Când vorbele încep să curgă și conversația devine plăcere, își dă seama că deja trebuie să coboare. Ar fi mers așa ore întregi. Căldură, companie plăcută, peisaj splendid.
– Aici este. Am ajuns. Mulțumesc!
Înainte de a coborî, scoate din geantă banii pregătiți pentru achitarea călătoriei, pe care el îi refuză.
– Cumpără-ți o ciocolată!
Ochii lor și-au zâmbit de rămas bun. Era o bucurie stranie pentru fiecare dintre ei. O dimineață de duminică, într-o iarnă ce avea să îi ningă așa cum nu-și închipuiau.
(va urma)
