Trăim vremuri tulburi, dominate de frică şi debusolare, iar acolo unde frica lipseşte, inconştienţa provoacă dezastre. Din păcate, omul e pentru om cel mai mare pericol, nu sălbăticiunile ori alte imprevizibile pământești. Pe om nu-l poți apăra de propria reminiscență din străvechea lui devenire. Nici astăzi, în ceasul al douăsprezecelea, când molima ia în stăpânire lumea, el nu se deșteaptă, refuzând realitatea.

… O asistentă medicală oftează la auzul știrilor despre coronavirus. Oare, o să pățim ca italienii? o întreb. Sigur că da, poate mai rău, răspunde vizibil afectată. Probabil, gândindu-se la efortul uriaș al colegilor săi de breaslă din China și Italia, se vede pe sine într-o situație similară. Acolo, medici și asistenți deopotrivă luptă până la epuizare cu acest inamic greu de stârpit.

De parcă nu era de ajuns, peste toate neliniștile și-a făcut furtunoasa intrare această boală cu toate necunoscutele și nedeslușitele ei ițe. Vine, parcă, să alunge și bruma de speranță care se întrevede din când în când. Amenințarea ei stă ca un ghimpe, nu în coastă, ci în cel mai vulnerabil ungher. Sufletul se chircește la gândul că acest COVID -19 ar putea atinge oamenii dragi, ce cară cu ei și alte suferințe.

Totuși, speranța nu moare și, poate, din primăvara asta se ițește o vară prematură, care ar putea să alunge fie și pentru un timp măcar virusul ca o ciumă.

Ne cramponăm deseori de probleme minore, dar iată ce ușor se propagă adevăratul rău. Plângem din nimicuri, fără să știm că lacrimile durerii încă nu le-am simțit. Nu suntem și nu vom fi niciodată pregătiți pentru a întâmpina cu rațiune tragedia. Azi este coronavirusul. Mâine, oare, ce va fi?