Giorgiana Radu: Părintele Nicodim de la Mănăstirea Crasna
De-a lungul istoriei, creştinismul a fost supus la grele încercări, nu doar începând cu marea schismă. A întâmpinat obstacole greu de imaginat, iar moartea celor care propovăduiau cuvântul lui Hristos a depăşit, de cele mai multe ori, limita umanului. Chinurile la care erau supuşi nu pot fi reproduse în cuvinte. Bestialitatea, caracteristică a întruchipării diavolului în chip de om, a “răstignit” numeroase vieţi. Semnul crucii, considerat de unii blasfemie, era făcut pe ascuns.
Astăzi, când libertatea credinţei în Dumnezeu – oricum s-ar numi El – nu mai este îngrădită, lumea pare extrem de săracă spiritual. Şi asta nu doar din lipsa preocupării omului modern pentru cunoaşterea de sine care în esenţă este de fapt calea către Divinitate, către esenţialul existenţei. O culpă deloc neglijabilă o poartă monahii care, ascunşi în spatele unor straie bisericeşti, deservesc instituţia şi rolul ei în societate. Numeroase cazuri apărute în mass-media – şi multe altele neştiute – au arătat faţa schimonosită a unor clerici, “erori” ale unei ierarhii contributoare la educaţia şi dezvoltarea personalităţii omului. Din păcate, neghina îşi face loc în orice recoltă, oricât de minuţioasă grijă s-ar acorda pentru îngijire.
Prin exemplul bunicii din partea mamei, am căpătat o anume aplecare către biserică şi tot ceea ce comprimă ea. Îmi amintesc cum, în copilărie, eram aproape nelipsită de la slujba de duminică (aici a contribuit substanţial şi doamna învăţătoare Tănăsescu), iar modul în care preotul Alexandru slujea l-am căutat în anii aceştia pe la multe lăcaşuri sfinte, fără să-l mai regăsesc însă. Mulţi dintre preoţii şi călugării întâlniţi mi-au părut fără conexiuni duhovniceşti. Dar, cum viaţa e mereu surprinzătoare, mi-a arătat încă o dată că destinul nu este întâmplător.
Într-o împrejurare care nu ţine de biserică, dar nici departe de ea nu e, l-am întâlnit pe părintele Nicodim, de la Mănăstirea Crasna. El a fost întemeietorul şi reîntemeietorul acestui lăcaş izolat între pădurile Prahovei, fiindu-i ani mulţi stareţ. La cei peste 80 de ani, vioiciunea spirituală şi chiar fizică îl aşază mult sub vârsta din buletin. Trăsăturile, vorba blajină şi plină de tâlc conturează tabloul călugărului cu har şi lungă pregătire cărturărească. Preotul, care de la vârsta de 13 ani a luat calea monahală, mărturiseşte că de mic copil a simţit chemarea către inima bisericii, care-i aducea tihnă sufletească. Copil fiind, puţinii bani daţi de părinţi pentru bomboane el îi păstra pentru lumânările pe care le aprindea în timpul slujbei de la sfârşitul săptămânii. Lumina lumânărilor îi crea o bucurie uriaşă. Noaptea de Înviere, când mulţi se tem să meargă în cimitir, pentru el reprezenta un moment unic, pe care nu se sătura să-l trăiască privind. Licărul flăcării suind din ceară construia un univers de care nu s-a mai desprins.
În timpul războiului, în cei patru ani în care tatăl său a luptat pe front, de unde s-a întors viu, el a fost sprijin de nădejde pentru mama sa. Deşi avea doar 10 ani, dar cel mai mare dintre cei trei fraţi, mergea în târg, împreună cu câţiva săteni, cale de 18 km pe jos, pentru a vinde laptele şi smântâna adunate în câteva zile de la singura vacă pe care o aveau. La întoarcerea acasă, calculul mamei arăta că banii câştigaţi pe produse erau integrali. Întrebat de ce nu şi-a cumpărat ceva de mâncare, el răspundea că dacă ar fi cheltuit, ce mai aducea acasă, conştientizând starea de neajuns a vremurilor şi greutatea care atârna pe umerii mamei.
De o sensibilitate aparte, părintele Nicodim nu a ţinut slujba de înmormântare a niciunui copil, mărturisind că un astfel de moment l-ar doborî sufleteşte. “Mi s-a întâmplat să plâng la fel de mult ca rudele celor morţi”, spune părintele, rememorând câteva din înmormântorile la care a participat.
Întrebându-l dacă a fost vreodată ispitit să renunţe la viaţa de călugăr, părintele mi-a răspuns că niciodată, ba chiar în momentele foarte grele – au fost destule – s-a bucurat că a trebuit să sufere singur, nemaifăcând şi pe alţii să sufere împreună cu el.
Este o bucurie să-l asculţi vorbind despre cele bisericeşti, despre lucrurile lumeşti, despre scriitori şi înalţii lumii din care face parte. Despre tâlcul desfiinţării cutiei milei la Mănăstirea Crasna şi despre mesele oferite gratis pelerinilor care vin aici de departe, de foarte departe uneori. Nu-i lipseşte umorul, iar ironia fină condimentează frumos vorbirea preoţească a unui intelectual de ţinută.
Aş descrie întâlnirea cu preotul Nicodim ca pe un bandaj necesar, într-o lume din ce în ce mai străină nu doar de biserică, ci şi de ea însăşi. În biserică, dar şi în întregul societăţii româneşti, avem nevoie de mai mulţi oameni precum părintele Nicodim.