”Nu am voit să mă întrec decât cu mine însumi și cu nimeni altcineva pentru că suntem diferiți și avem destine proprii”

– Ce modele de viață v-ați ales ? Ați ajuns ca medic militar la gradul de general, dar firea vă arată mai degrabă visător și filosof. Nu este o contradicție temperamentală sau în dumneavoastră coexistă două personalități, ambele la fel de puternice dar care au găsit căi de împăcare ?

– Nu am avut un model anume, dar este adevărat că fiind pasionat de istoria antichității elene și romane, am realizat că mulți din oamenii mari ai acelui timp făceau referire la cartea lui Plutarh „Vieți paralele” sugerând ideea de modele demne de urmat. La noi, profesorul Ion Simionescu a scris, de asemenea o carte despre marii oameni rămași în istorie fiind exemple de voință și pasiune. Am citit-o în timpul școlii elementare și nu mai am datele ei exacte, dar știu că atunci am înțeles că fără voință nu poți construi ceva trainic.
M-a întrebat multă lume ce model am avut în viață. Modelul voinței de a persevera în ceea ce mi-am propus. Nu am voit să mă întrec decât cu mine însumi și cu nimeni altcineva pentru că suntem diferiți și avem destine proprii.
Am mai fost întrebat în ce curent de gândire mă înscriu. Am răspuns că nu am urmat decât propria mea gândire și nu sunt tributarul niciunei școli de gândire. De altfel cine mă citește poate să observe ceea ce spun.
Este adevărat că sunt și visător în momentele de repaus, dar simt și nevoia de rigoare, de ordine, de a mă încadra mereu în timp, de disciplină. Haosul și dezordinea din societate mă indispun.
Nelson, eroul englez care a învins flota lui Napoleon într-o bătălie, spunea că succesul în viață l-a datorat faptului că întotdeauna a fost mai devreme la o întâlnire cu 5 minute. Nici eu nu mi-am permis să întârzii sau să nu merg la o întâlnire dacă am promis, indiferent de natura sa. Cunosc teoria haosului care se autoorganizează în natură, dar într-o societate nu duce decât la ineficiență și nefericirea membrilor săi.
Într-adevăr cred că am reușit să împac înclinația mea spre ușor romantism, înnăscută, cu rigoarea disciplinei venită din educația mea ca militar.

– În multe interviuri, asaltat de presă, faceți o legătură cu Dumnezeu, identificat în relația omului cu Universul, cu darurile de preț ale existenței. Nu putem ocoli acest subiect care dă o linie definitorie personalității dumneavoastră. De unde vine această relație, aproape o certitudine, cu Cel din Ceruri?

– Mă întrebați de ce îl introduc frecvent pe Dumnezeu în ecuația Universului ?
Știți cum a răspuns Edmund Hillary când a fost întrebat de ce a dorit să fie primul om care a cucerit vârful Himalaia ? Pentru că există! Acesta este și răspunsul meu.
Am spus mereu că există două surse de cunoaștere : lectura cărților scrise de alții sau propria experiență. Putem să ne îndoim de ceea ce ne spun alții, dar nu și de propria experiență dacă avem pretenția că suntem lucizi. Eu nu cred în Dumnezeu, ci știu prin raționament și experiență că există o inteligență care transcende condiția noastră fizică și pe care religiile o numesc Dumnezeu. Am spus că dacă unora nu le place acest termen nu au decât să găsească altă denumire, dar nu pot nega că există o anumită ordine în natură și nici nu sunt atât de genial încât să pot explica de ce și de unde vine tot ceea ce există. A atribui totul întâmplării, zeului Hazard, poate că doar la grădiniță să convingă pe cineva. Ce întâmplare poate crea ceva din nimic ? Cum a fost posibilă crearea unei formule unice a ADN-ului ca substrat genetic pentru două regnuri diferite – vegetal și animal ? Cum a apărut mintea, gândirea, sentimentele când nu se spune că atomii din care suntem construiți nu au minte, nu au rațiune și sentimente ? Cum poate evolua o materie fără minte până la conștiință ?
Sunt multe alte întrebări la care nu putem răspunde. Și cred că din bun simț ar trebui să admitem că ceea ce nu știm încă, poate vom ști vreodată. Știința are un caracter evolutiv. Se spune că un elev de liceu știe mai mult astăzi decât ceea ce știa Aristotel, și este normal să fie așa. Sunt de acord că la întrebările fundamentale privind existența lumii să folosim ipotezele în locul certitudinilor afișate sentențios.
Trebuie să afirm în același timp că mă refer la Dumnezeu ca fiind o Inteligență Supremă implicată în ordinea Universului și nu la imaginea populară creată de-a lungul timpului. În cartea scrisă recent „Creierul și mintea Universului” am dedicat un capitol acestui subiect.

X
”Omenirea trebuie să înțeleagă acum în al nouălea ceas, că ori ne salvăm împreună cu toții, ori murim împreună cu toții”

– Azi, când vă trimitem aceste întrebări, la Paris arde Catedrala Notre Dame. Este un eveniment cutremurător, nu doar pentru Franța. Se petrece după 850 de ani, timp în care acest simbol creștin a rămas nevătămat de războaie și cutremure.
Cum comentați nefastul, tragicul găsit ca avertisment simbolic ? Pentru unii pare ca un atentat. Poate fi așa ?

– Nu știu cauza incendiului de la Notre Dame, dar în același timp vedem că lumea pare să-și fi pierdut sensul, rațiunea de a fi. Absurdul ne asaltează continuu. Ce a mai rămas din Paris, idealul râvnit odinioară să fie vizitat de oamenii de pe întregul mapamond ?
Deviza Parisului este „Fluctuat nec mergitur” (Plutește și nu se scufundă). Mi-e tare teamă că deja a început să se scufunde.
Lumea nu mai este condusă de logică, de rațiune, ci de afecte, de patimă și violență. Aceasta este expresia haosului și nu cred că este efectul întâmplării ci al unei voințe oculte.
Quo vadis ? Nu știu. Stăm pe o plută aflată în derivă pe un ocean în furtună. Acesta este motivul pentru care în ceea ce am scris am optat pentru o nouă spiritualitate, o nouă paradigmă, pentru o revizuire a tuturor conceptelor care motivează lumea actuală.

– Ce nu iubiți domnule profesor Dumitru Constantin-Dulcan, fiindcă ce iubiți știm din cărțile dumneavostră ?

– Nu iubesc patima, ura, violența, lăcomia, invidia și vulgaritatea.

– Ce greșeli majore fac oamenii în raport cu ei înșiși ?

– Greșim enorm când îi privim pe ceilalți ca fiind străini, dușmani și nu ca frați, așa cum sunt. Este o mare eroare de gândire de la care ne vine tot răul și poate chiar și sfârșitul.

– Omenirea, zice-se, e în cumpănă. Se topesc ghețarii, dispar specii, se schimbă multe. Ce căi ar trebui să urmeze specia om spre a se salva dacă nu este deja prea târziu ?

– Pentru a ne salva trebuie să renunțăm la egoismul prin care sfidăm cu aroganță interesele celorlalți.
Omenirea trebuie să înțeleagă acum în al nouălea ceas, că ori ne salvăm împreună cu toții, ori murim împreună cu toții. Avem de ales.
Am spus mereu : „Să ne oprim , dacă vrem să continuăm !”

Interviu consemnat de Giorgiana Radu și Lucian Avramescu, pentru volumul în pregătire ”Greii medicinei românești”