alerg, alergăm, respirația-i vie
ca un motor încălzit multă vreme
se văd undeva piscurile înzăpezite
asimetrice ca versurile din moderne poeme

mai e mult, e puțin, calea
bate în gene – flacăra tremurătoare
sus rucsacul, nu-i vreme de popas
aerul e ca de cremene, doare

nu te opri, într-o zi
vei rămâne și tu de o margine, rezemat
alții din urmă, cu plămânii mai tineri
vor urca neîncetat
dar, clipa aceea când firesc va veni
acolo unde te-ai oprit, să se știe
că luminile lumii și cu tine-au sporit
și viu cât ai fost
ți-a fost inima vie
(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito”)