părăsit de toți, părăsit de toate
iluziile nu se mai întorc domnule înger
decît pentru a pîrjoli și mai mult
locurile unde au înflorit cîndva
foile de caiet împrăștiate, telefonul mut,
camerele fără mobilă
doar afișul singurătății mele pe fiecare perete
undeva apa picură dintr-o țeavă defectă
asemeni inimi mele
neetanșeizate de ultimele cardiograme

iluziile nu se mai întorc domnule înger
așa cum femeile pe care le-ai iubit
nu mai sînt decît umbra lor, cicatricea
tinerilor arbori
ai pierzării
iluziile, domnule înger,
nu trebuie luate de la cap
o casă părăsită e o bună cultură de strigoi
iar la copilărie nu te mai poți întoarce
decît cu prețul unui pumn de cenușă
azvîrlit în meninge

iluziile, domnule înger,
chiar dacă sînt de mai multe feluri
mor toate infinit de ușor
iar tu spui mereu „ducă-se” oarecum eliberat
cu toate că inima ta mai îngreuiată bate

(Lucian Avramescu, din volumul „Nu cer iertare 3”)