Îmbătrâneşte poza mea pe perete
Parcă ar fi portretul lui Dorian Gray
Dar gândul meu urmărește în vis fete
Rătăcind singuratice și triste pe alei
Zorii despică noaptea de ziuă
Eu, indecis, pe linia de orizont a ultimei stele
Mă întreb spre unde să-mi urnesc pasul
Și-n care să locuiesc dintre ele
În noapte aparențele se simt bine
Ziua e searbădă uneori și fără magie
Aș fabrica mai lungi zorii
Chiar dacă nu folosesc nimănui, să-i fac așa, ca să fie
(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)
