În loc de „Buni zori!”. Aș vrea să vorbesc despre mine ca și când mi-aș închipui

Dorm pe terasa casei, pe un fotoliu. Alături e o masă lungă. Aici am trebăluit ziua toată cu fiica și soția. Părea fiecare preocupat de ce face celălalt. Organizăm festinul de Revelion. Terminăm, termină mai degrabă soția care ține morțiș ca totul să se încheie acum. Eu sunt din ce în ce mai obosit. Ele sting lumina. Dorm lung, poate o veșnicie. Visez că am murit. Mort, contemplu propria-mi moarte, fără disperare. Apoi realizez că-s viu. Mișc un deget care se mișcă, ceea ce-mi întărește bănuiala că nu am murit. Sau poate că în moartea mea se petrece minunea de a mă vedea și contempla. Fiica mea trece repetat prin bucătărie spre camera mamei. Îi spune ceva. Nu știu ce, fiindcă vocile se aud ca din altă lume în care eu nu sunt. Mă trezesc de-a binelea. Soția trece spre camera fiicei noastre. Eu sunt mai departe un mort viu. Aștept ca una măcar să se oprească asupră-mi, să bage capul pe ușa întredeschisă spre a vedea dacă sunt. Nu sunt. Apoi se face liniște. Fiica urmărește în camera ei un film. Soția urmărește în camera ei alt film. Eu continui să rămân un mort conștient, așteptând ca una să constate că sunt, că am fost. Viu sau mort. Filmele lor sunt lungi. Așteptarea mea nu are sfârșit. Intru în camera fiicei. Ea întoarce capul și spune râzând: te-ai trezit somnorosule? Nu-i răspund, fiindcă un om mort nu răspunde. Intru în camera soției care privește mai departe ecranul cu un film. O actriță celebră joacă rolul unei actrițe celebre. Tac. Tace și ea. Încep să scriu un scenariu despre singurătate.
Soția mea vede ce scriu. E nedrept. Am rugat-o pe fiica noastră să nu te deranjeze. Dormeai profund după o noapte albă. Ea are obiceiul să-ți strice somnul, să-ți spună ceva, drept pentru care i-am cerut să te lase să dormi. Am trecut pe la tine. Te-am învelit încet cu o pătură. La un moment dat sforăiai. Totul a durat mai puțin de o oră.
Și totuși voi scrie ceva despre singurătate. Eu nu pot trăi singur nici măcar un minut. Trebuie să știu că în camera de alături cineva se gândește la mine.

X
Ai trecut printr-un infarct de miocard. Sunt mulți ani de atunci. De ce nu ai spus? Doctorița pare relaxată. Știu că ai uitat. Eu nu am uitat.
Încerc să cotrobăi prin memorie. Apoi totul se așază în ordine. Ai mei, pe linie paternă, au trăit toți așa ceva. Probabil l-am făcut și eu. Doctorița miroase altfel în această dimineață. Curiozitatea ei nu pare una strict profesională, fără atingere cu afecțiunea cu care m-a înconjurat. Vei merge la alt spital pentru angiografie. Ai și un stent postat pe o arteră. Vom vedea ce-i cu el.

X
Mă situam pletos și mândru, în anul al doilea de facultate în București, când am dat nas în nas cu marele Nichita. Întâmplarea s-a nimerit la trei noaptea, într-un bloc de dincolo de Piața Unirii, vis-a-vis de restaurantul Budapesta, în urma unui scandal la etajul superior, respectiv 10. Celebritatea poetului nu atinsese apogeul, dar Nichita Stănescu încurca deja butoanele cu emoții în făptura oricărui debutant care se visa dacă nu ca el, măcar scriitor cu cărți și nume știut. Îl citeam cu nesaț și mă mândream că e conjudețeanul meu pe care, e drept, nu-l întâlnisem în carne și oase, dar îl recunoșteam de la o poștă. Aveam, pe atunci, o mică boboacă, din anul prim, pe care o scoteam seara la cinematograf iar noaptea rămâneam la ea fiindcă soră-sa, la care locuia, se afla în concediu, cu soțul, iar căminul studențesc unde eram găzduit era departe. Hotărârea noastră de a dormi, în sfârșit, după niște zile consumate fără cea mai vagă atingere cu somnul, s-a nimerit într-o coincidență nefericită.

Distribuie prietenilor

Vecinii de sus (cumnatul prietenei mele avea apartament la etajul 9) făceau o gălăgie infernală. Degeaba a bătut suava mea parteneră cu polonicul și apoi cu un clește în calorifer. Am reușit să-i enervăm pe cei de dedesubt, care s-au simțit datori să ne avertizeze prin același alfabet morse că le-am întrerupt somnul și nu e bine, fiindcă din partea celor de sus niciun semn că ne iau în seamă. Parcă mutau mobile, parcă întorceau parchetul pe dos. Sus se petrecea sfârșitul lumii.

Du-te tu, zice fata, sună la ușă și spune-le să se domolească. Ești bărbat, ai altă autoritate. Mi-am vârât făptura care cântărea vreo 60 de kile în nădragi, mi-am confecționat o figură severă și, încurajat, la cei 19 ani ai mei, cu titlul pe care mi-l atribuise jumătatea mea de sub cearșaf, am purces în sus pe scări. Am sunat lung. Și mai lung. Apoi am bătut energic în ușă. Ușa s-a deschis larg iar în chenarul ei a apărut portretul în pijama al lui Nichita Stănescu. N-am leșinat, dar era cât pe ce.
M-a privit jovial, înțelegând ce mă mânase acolo și, cu un gest larg m-a invitat să intru. Propoziția pe care mi-o repetasem în gând, care să-i pună la punct pe gălăgioșii de sus, mi-a fost ștearsă din cap de buretele emoției, așa că am rămas înțepenit și, cu certitudine, jalnic. Mă scuzați, am reușit să îngaim, domnule…(n-am reușit să zic Stănescu) și m-am întors de-a-ndăratelea la iubita mea care mă aștepta curioasă.

(Lucian Avramescu, fragmente din romanul „Despre singurătate”)