Te privesc cu uimire, iubito,
Am petrecut împreună sărbătorile, n-au presărat pe chipul tău niciun rid, niciun nor
Eu sunt obosit de parcă am stat la priveghi o săptămână
Peste tine Paștele a trecut ca o lebădă-n zbor

Doar fantezia mea lasă urme
Pe pleoapele tale când adormi după ce ne-am iubit cu temei
Ai pleoapele roz și mă trimit clandestin cu gândul
La pleoapele altor, atâtor minunate femei

Sigur, ție nu-ți spun toate acestea
Poeții au oricum libertatea de a se piti după vers
Ești, pot spune, fără să mă jenez că mint, prima femeie pe care am iubit-o
Din univers

A mai trecut peste noi un anotimp
Îți umblă albine de aur pe trup și mi se pare
Că prin sfârcurile sânilor tăi, ca prin urdinișuri,
Intră irișii mei ca niște vietăți migratoare

Te privesc cu uimire
Dormi ca și când de curând te-ai născut
Abia dacă s-a zvântat placenta mamei pe tine
Și de teamă că te-aș putea trezi nu te sărut

Au înflorit în copilăria mea salcâmii
Uite-i, au înflorit din nou ghimpații copilăriei mele
Eu alerg desculț, tu nu te născuseși încă
Și nu purtaseși primele, cadou de la mine, mărgele

Ce-aș putea să-ți spun când te vei trezi?
Că am zburdat cât alții o mie
Că au înflorit salcâmii între timp și să-ți depun pe sâni,
Versul acesta drept mărturie.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)