De ce e azi cea mai frumoasă zi din viața mea? Sunt complet mut, am dormit ca de obicei cinci ore fără un pic, soarele se arată de un tuci de aur pe cer, frecat cu cenușă, cum făcea bunica până ieșea toată lumina din el. Nimic special!
Și atunci? De ce ar fi cea mai frumoasă? Fiindcă, în acest concurs de miss Univers, e singură pe scenă. E cea mai frumoasă fiindcă acum o respir. Pe ea și nu pe alta. Nu are termen de comparație și de respirație fiindcă ceea ce este nu poate fi alăturat de ce ceea ce nu este. N-o pot înșela cu alta și nu mă poate înșela. Ziua mi-e fidelă ca respirația care nu s-a oprit.

Salut, zori, bună dimineața aer care-mi intri în plămâni, cu onor spre ziuă prezentaaaați arm! Sunt soldatul victorios al unui război care a început trăgând cu vrăbii și rândunele pe cer.
Ești nebun, zice îngerul meu păzitor. Pe planetă au murit în chinuri, sufocați, aproape un milion de oameni. Aseară ai văzut doi doctori români care au devenit, unul, – una că e o tânără blondă ca o nordică – , cetățean elvețian, altul, brunet și cu fața rotunda ca un măr, a devenit englez.
Ea se miră că acasă ne-am lepădat inexplicabil de ușor de gravitatea pandemiei, după ce ne-a felicitat Europa pentru luciditate. El spune – și asta mă face să sângerez – că au murit în țara lui de adopție 500 de doctori de virus. Câââți?
Am auzit bine. Se miră că aici, în România, unde mai are ca rude amintirile, douăzeci la sută din indivizii umblători afișează o inconștiență orgolioasă, strivitoare, insultătoare, mitraliind – cu îngâmfarea lor bolnavă, machiavellică și narcisistă – optzeci la sută din oameni, cei care se tem nu din lașitate, ci din prudență.

De ce este cea mai frumoasă zi din viața mea?
Fiindcă este!
E destul?
Cu asupra de măsură!
La voi cum e?
Nu e cea mai frumoasă zi că am un junghi! Nu-l ai! Mai grav era dacă nu aveai nimic care să te doară fiindcă așa te găseai cu certitudine mort.
E nor!
Ei, aș! Norul – fiindcă la cel din suflet te referi – poate fi șters cu sforțarea unui zâmbet. Zâmbește chiar dacă nu-ți vine. Fă-o ca un actor. Zâmbind profesional ajungi să crezi în el și devine al tău.

Buni zori! La mine lumina inundă toate ungherele și se culcă în crăpăturile pietrelor din Muzeul Pietrei. A intrat și-n mine, cicatrizând cu uitare, muțenia care nu mă mai doare.

(Lucian Avramescu, 29 iulie 2020, Sângeru, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)