Fără să-l ating, mă biciuie
Fără să-i măsor adâncimea, mă arde
Fără să-mi așez mâna pe cupolele de biserică ale sânilor
Îmi dă foc.

Jur să mă fac cercetător
Vrednic și neobosit
Al trupului tău care ascunde, bănuiesc,
Vulcani și comete.

De ce crezi că urc zilnic acest Everest enigmatic
Dacă n-aș fi măcinat de setea științei?

Ca o cravașă, iubito, trupul tău
Mai tiranic și tandru
Decât orice cameră de tortură
Lasă urme pe pielea mea obosită de atâta mângâiere
Și care, ieșind din coma sărutului,
Se cere iar pedepsită.

Sunt pușcăriașul sărutului tău
Pedepsește-mă cu o porție în plus
Știu că leii sunt întotdeauna înghițiți de vrăbii.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)