ne întâlneam la casa cu ninsori
gustând din mierea-ntâiului păcat
căldura unor stinse lumânări
juca pe șoldu-ți de argint curat

un lăicer de crin puneam la geam
din somn nu îndrăzneam să te mai strig
când prinț peste tăcere rămâneam
bătea la ușă un toiag de frig

veneau și nopți cu vise diavolești
spunea afară satul rugăciuni
atuncea încercai să mă-nvelești
cu neplecarea ta să mă cununi

din trandafirii sânilor de lapte
tărâmul tău creștea amețitor
dar tresăream și ascultam departe
necunoscute flaute de dor

tu te-ai trezit apoi ca niciodată
păduri prea triste îți foșneau în glas
în ochi creștea o floare-ngândurată
și-ncet te-ai pregătit de bun rămas

ai descântat de risipire norii
drumuri curate ai adus la porți
și mi-ai sortit o liniște-a plecării
când zeii încă mă trăgeau la sorți

(Lucian Avramescu, din volumul „Poeme”)