De sărutul ei apără-mi gura,
De sărutul ei, apără-mă, cu două armate,
Toate cu sârme ghimpate înconjurate,
Fiindcă doar el, sărutul ei, mă lasă neajutorat în furtună.
De sărutul ei, spuseră copacii,
De sărutul ei spuse iedera care se suia pe copaci,
De sărutul ei apără-mă, spuse ploaia,
Cea care și ea săruta pantoful de aur al ierbii.
De sărutul ei, apără-mă,
Am spus eu,
Singurul care știam
Cât de dureros de adevărat sărută iubita mea,
Singura care m-a sărutat ca o coloană fără sfârșit
Singura care știe
Că Dumnezeu nu se încheie niciodată.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]